Școala - paradis sau infern?

Ne reprezintă notele pe care le primim în generală/liceu?

De cele mai multe ori, cei care iau note mici sunt catalogați drept “proști” de către societate. Însă și-a pus cineva întrebarea de ce ia acel copil note mici? Poate că nu-l interesează școala, nu consideră că informațiile acumulate îl vor ajuta în viață, drept pentru care preferă să-și ocupe timpul cu ceva util pentru el.

Am atâția prieteni care iau note mici, însă știu prea bine că îi duce capul, dar ceva îi oprește să-și arate aptitudinile. În cazul lor, e vorba și de indiferență, însă ceea ce vreau să evidențiez este faptul că nu înseamnă că sunt proști.

Haideți să încercăm să trecem peste conceptele pe care ni le impune societatea și să vedem dincolo de aparențe!

Se spune despre profesori că sunt ca niște călăuze, care ajută la educația noastră și ne învață să fim corecți.

Dar ei ne dau un exemplu prin comportamentul pe care îl adoptă? Cu siguranță nu este vorba despre toți, însă majoritatea, în momentul în care un copil cu note mici reușeste să obțină o notă de 10, ori de 8-9, tinde să creadă ca acel elev a copiat. Ei bine, nu este profesorul cel care este nedrept în această situație? Poate că acel copil și-a dat silința din greu să învețe special pentru acel test. Nu zic că nu e normal ca profesorul să aibă dubii, văzând o diferență bruscă de note, însă nici comportamentul de care dă dovadă nu este tocmai bun.

Eu iau note mari, încerc să învăț bine la fiecare materie în parte, însă fac asta pentru că părinții mei se așteaptă de la mine să iau note mari, obișnuindu-i deja cu acestea și probabil, inconștient, și eu mă aștept la acest lucru. Am acumulat o oarecare ambiție în a le obține mai ales pentru că am ocazia să primesc o bursă, iar cum îmi place să fiu pe cont propriu, am decis să lupt pentru aceasta.

Majoritatea părinților de astăzi nu înteleg că ai lor copii pur și simplu nu prezintă niciun interes față de școală. De ce? Pentru că nu găsim interesante și utile în viață majoritatea informațiilor care ni se predau și am fost obișnuiți să învățăm într-un mod mecanic, a doua zi uitând deja ce am repetat.

Nu zic că școala nu își are locul în viață. Aceasta te educă și îți dă ocazia să faci parte dintr-un grup, să socializezi și să înveți ce înseamnă responsabilitatea. De asemenea, ajungi să cunoști persoane noi, cu care să găsești interese comune. Spun doar că orele ar trebui să ia altă formă, profesorii ar trebui să găsească niște modalități prin care să ne atragă prin informațiile pe care ni le oferă, să ne facă să așteptăm cu plăcere următorul lor curs. De asemenea, dacă tot se spune că profesorii sunt ca niște îndrumători, de ce prea puțini ne pregătesc pentru obstacolele vieții? Majoritatea profesorilor îmi dau impresia că au o informație bine stabilită și ei sunt ca niște poștași, care ne dau ceea ce, la rândul lor, au primit. Însă, nimic mai mult, nu pun pasiune în munca lor și nu sunt cu adevărat interesați de viitorul elevilor săi.

Spre norocul meu, am parte de un diriginte de religie. La început credeam că o să fie genul de profesor nasol, care ne bagă tot felul de prostii pe gât, îndemnându-ne să credem în ceea ce ni se impune. Însă m-a surprins plăcut, căci el, de multe ori, ne preda ceea ce era în manual, ca mai apoi să-și exprime părerea contrară a ceea ce scria acolo. Mai mult decât atât, ne dă o groază de sfaturi și este un om cu simțul umorului. Nu există oră sau moment în care să ne întâlnim și să nu facă o glumă. Astfel, omul este îndrăgit de toți elevii liceului și ce a făcut în plus față de ceilalți profesori? A ieșit puțin din sfera profesor-elev și a intrat în cea de prieten-prieten, ceea ce e minunat, deoarece, în prima categorie, profesorii își atribuie o superioritate exuberantă, pe când în a doua categorie, le vorbesc elevilor de la egal la egal, ceea ce îi face pe copii să fie mult mai deschiși și naturali.

Alt lucru pe care-l văd absolut oribil la unii profesori: induc în elevi o teamă inexplicabilă. De multe ori ni se întâmplă să știm ceva, însă să ne pierdem din cauza fricii pe care o prezentăm față de un profesor. În loc să ne ajute să ne exprimăm liber, fără nicio jenă, ei ne fac de râs și induc în noi chiar teama de a ieși în public, ceea ce este îngrozitor.

De ce zic că este îngrozitor? Oriunde vorbim în public... ori că vine vorba de conversația de dimineață cu mama, ori că vorbim cu niște prieteni ori că ne exprimăm opinia în fața mai multor oameni, este același lucru, numai că variază în funcție de mediul în care ne aflăm și de numărul de persoane cărora ne adresăm. Astfel, o să ne fie teamă să vorbim chiar și cu un prieten drag?

Din nou, menționez că nu este numai vina profesorilor, căci nici noi nu prezentăm un interes total, amânăm lucrurile, suntem adeseori iresponsabili, însă am vrut să mă axez pe partea aceasta, pentru a evidenția motivele pentru care tot spunem că nu ne place școala.

M-ar bucura să avem implementate cursuri de dezvoltare personală, pe care le găsesc extrem de utile în viață. M-ar bucura ca notele să nu se mai treacă în catalog, să fie doar o ambiție a fiecăruia, căci se pune accent mai mult pe note decât pe informația în sine. M-ar bucura să văd inițiativa ca fiecare copil să poată să meargă pe perioada liceului să vadă fiecare meserie în parte, ca mai apoi să știe exact ce vrea să realizeze în viață, căci mulți sunt nehotărâți în această privință, tocmai pentru că nu știu ce presupune fiecare în parte. M-ar bucura să văd aceste schimbări.

M-ar bucura...

Dacă nu o să văd schimbările acestea cât timp o sa mai fiu în liceu/facultate, dorința mea ar fi să schimb ceva, să lupt pentru implementarea celor pe care le-am relatat mai sus, să văd în copii bucuria de a merge la școală. Deși e un vis măreț, n-am de gând să mi-l scot din cap, căci nu se știe cum voi ajunge să-l îndeplinesc.

Însă școala este și un loc deosebit, în care acumulăm amintiri frumoase... Mereu zâmbesc când mă gândesc la caietele pe care i le mâzgăleam colegei de banca, la orele de istorie plictisitoare, în care mă uitam din 5 în 5 minute la ceas, la orele în care mă abțineam să râd, la pauzele în care ieșeam în curte, ori stăteam în clasă și mă jucam diferite joculețe cu colegii. Petrecându-mi atât de mult timp cu ei, ajung să-i văd ca pe a doua familie, sentiment extrem de plăcut.

Că tot am pus titlul "Școala - paradis sau infern?", pot să zic că se încadrează undeva la mijloc, după părerea mea, prezentând atât părți bune, cât și părți mai puțin bune.

Sper că nu v-am plictisit cu tot ce am scris, doar că acest subiect mă preocupă foarte tare, drept pentru care am vrut să-l împărtășesc cu voi! 

Voi ce ați schimba la școală și care sunt cele mai deosebite momente pe care le petreceți aici (că tot nu prea m-am axat pe părțile frumoase)?