Recenzie: „Arta visării" - Lucy Keating

Titlu: Arta visării

Autor: Lucy Keating

Anul publicării: 2016

Categoria: adolescenți, ficțiune

Număr pagini: 328

Editura: Trei

Descriere:

De când se știe, Alice îl visează pe Max, un băiat pe care nu l-a întâlnit niciodată.

Împreună au călătorit prin toată lumea, au călărit pe elefanți roz, s-au bătut cu biscuiți în Muzeul Metropolitan de Artă și s-au îndrăgostit nebunește, iremediabil, unul de celălalt. Max e băiatul viselor ei (și doar al viselor ei) până în dimineața în care îl descoperă stându-i alături la oră, cât se poate de viu. Dar el habar nu are cine e Alice.

Când te îndrăgostești în vis, mai poate realitatea să-ți fie de ajuns?

Părerea mea:

Vi s-a întâmplat vreodată să visați pe cineva inventat de mintea voastră, care să fie atât de perfect încât să vă doriți să nu se mai termine visul, dar fix când se întâmpla ceva mai palpitant, să vă treziți? Ei bine, Alice continuă să-l viseze pe Max în fiecare seară, să călătorească alături de el în ținuturi magice, să aibă parte de momente romantice și să facă tot ceea ce-i dicta inima.

Însă oare se putea mulțumi doar cu visele, putea să se simtă fericită și iubită, să aibă fluturi în stomac, să simtă că nu mai e cu picioarele pe pământ, doar în vise? Până într-un anumit punct, așa ar fi crezut. Totul părea atât de perfect, abia aștepta să adoarmă doar ca să fie din nou alături de el, însă, într-o zi, visele au devenit parte din realitate...

Eu l-am inventat pe Max. Cel puțin asta mi-am spus întotdeauna. Toți bărbații pe care i-am adorat încă din copilărie, combinați într-un singur tip perfect. Problema e că m-am înșelat. Pentru că în ușa clasei, uitându-se direct la mine, stă Max. Max al meu. Max cel din visele mele. Max al meu despre care credeam că nu există în realitate.

Dar oare e atât de ușor ca într-o zi pur și simplu să ne trezim față în față cu persoana pe care o visăm pe timp de noapte? Totul pare atât de frumos și de magic, până când Max pare că nu o cunoaște și e atât de indiferent cu Alice.

Aventurile alături de el erau atât de palpitante, au ajuns în locuri minunate și au simțit iubirea plutind în aer, ca acum să se uite unul la altul ca și cum nu s-ar cunoaște.

Treaba e că nu pot s-o duc așa tot anul școlar. Tânjind după un tip pe care simt în adâncul sufletului că-l cunosc cu adevărat, dar care, în realitate, se poartă de parcă nici n-aș exista.

Alice trece printr-o perioadă în care nu știe cum să acționeze și se simte tulburată. Tatăl ei observă acest lucru și încearcă să o ajute cu un sfat sincer, în stilul lui științific.

Când  te îndrăgostești, creierul tău e inundat de un val de dopamină. Oamenii obțin același efect prin consumul de droguri. În principiu, devii dependent. Dar când dragostea, persoana la care ții, îți este luată, lucrul ăsta e procesat în aceeași parte a creierului care ne spune că ne-am ars, ne-am rupt un os sau ne-am zgâriat pielea. Prin urmare, ce îți zic eu, Gândăcel, e să nu-ți faci griji. “Inima îndurerată” nu e doar o expresie. Are o bază științifică. Deci nu trebuie să te simți prost pentru că ți-e dor de el. E perfect normal. Dar toate oasele rupte, arsurile ori inimile... ei bine, până la urmă toate se vindecă.

Deși nu-l regăsim atât de mult în acțiune pe tatăl ei, a fost un personaj care mi-a plăcut foarte mult, deoarece, nu numai că mi-a transmis căldura și tandrețea pe care o fiică trebuie să le simtă de la tatăl ei, ci mi-a oferit și câteva informații esențiale, pe care recunosc că nu le știam.

Tata mi-a explicat în șoaptă că în momentele de stres extrem sau atunci când suferă o traumă, oamenii de toate vârstele recurg la poziția fătului, deoarece e o cale instructivă de a proteja toate organele vitale și ne amintește de locul cel mai sigur din care am ieșit cu toții: uterul.

Revenind la relația dintre cei doi, cu timpul, Max nu mai rezistă și recunoaște că o cunoaște, ba chiar, mai mult decât atât, o visează la rândul lui. Iar visele lor corespund. Se întâlnesc în vise și au parte de momente minunate. Însă în realitate momentele lor sunt atât de magice? *Sper să nu-l luați ca pe un spoiler acest detaliu, însă este oricum prezentat destul de devreme și vine de la sine.*

Cei doi află că, atunci când erau mici, au fost duși la CDV – Centrul pentru descoperirea viselor. Și, de atunci, se tot visează unul pe celălalt, dar habar nu au cum de au ajuns în acest stadiu, ce li s-a întâmplat și cum pot remedia acest lucru.

Desigur, este frumos să știi că te vei culca și în vis te vei întâlni cu persoana pe care o iubești, însă în realitate Max are o iubită și vrea să-și ducă viața liniștit. Acest lucru o doare cel mai tare pe Alice, care credea că, acum că s-au întâlnit și în realitate, lucrurile pot sta ca în vise.

Lectura devine din ce în ce mai captivantă, odată ce Alice și Max încearcă să deslușească misterul viselor. Deși se visează de atâția ani, nu știu detalii personale despre viața fiecăruia, nici măcar nu pot spune că se cunosc în adevăratul sens al cuvântului.

O vreme stăm întinși în tăcere, simțind pe față razele soarelui. Dacă ăsta ar fi un vis, m-aș răsuci pe burtă și mi-aș răsuci degetele în buclele lui castanii și dese. Sau i-aș gâdila în joacă lobii urechilor. Când visăm, suntem mereu legați unul de altul. Dar ăsta nu-i un vis. Mă întreb dacă și lui îi e la fel de dor de vise pe cât mi-e mie. De un moment în care să nu existe nicio distanță între noi.

Așa că, de-a lungul firului epic, asistăm și la înfiriparea relației lor din realitate. Deși visele par atât de magice, ceea ce este evidențiat în carte este faptul că trebuie să ne bucurăm de clipa pe care o trăim alături de o persoană dragă și să fim noi înșine. Dacă în vis, Max pare băiatul perfect, abia în realitate Alice are ocazia să-l descopere și să afle că perfecțiunea nu există, ci doar frumusețea sufletului și a momentelor semnificative.

Mă surprinde că un gest atât de mic poate să pară atât de important. Că uneori nu ne dăm seama câtă liniște ori tristețe ținem în noi până când atingerea unei persoane dragi descătușează totul, ca și cum întregul trup ar răsufla ușurat.

Trebuie să recunosc că nu mă așteptam la o idee atât de creativă, la început având impresia că e o carte superficială. Este o lectură ușor de citit, cu substanță și cu momente pline de emoție. Am învățat că trebuie să mă bucur mai mult de persoanele din jurul meu, să le arăt mai mult afecțiunea și să le iubesc necondiționat. 

Visele ne pot duce pe tărâmuri mult râvnite, însă realitatea este cea care ne aduce emoție și care ne permite să ne bucurăm de viață și de persoanele din jurul nostru.

Vă recomand cu drag cartea, dacă vreți să parcurgeți o poveste originală, cu personaje care mai de care mai interesante, relatată într-un mod cursiv și plăcut!

Vă urez lectură plăcută!

Citate:

• „În vis știu întotdeauna că mergem într-un loc grozav. Însă chiar dacă nu ajungem niciodată acolo, nu contează, pentru că sunt cu tine.”

• „Ne zâmbim doar, până când zâmbetul nu mai e o parte din fața mea, ci fața mea e o parte din zâmbet.”

• „Se pare că dragostea te înfrumusețează.” 

• „Se pare că cele cinci caracteristici principale ale viselor pot fi toate atribuite și bolilor mintale. Unu, emoțiile puternice. Doi și trei, gânduri și organizare lipsite de logică. Patru, acceptarea faptului că tot ceea ce vedem, oricât de bizar ar fi, e adevărat. Și, desigur, cinci, dificultatea de a ne aminti experiența. Toate aceste cinci elemente sunt resimțite și de pacienții afectați de delir, demență sau psihoză. Singurul motiv pentru care credem că nu suntem nebuni e faptul că, în timpul viselor, dormim și nimic din ceea ce se petrece în mintea noastră nu e voluntar.”

Rating:

Dacă vreți să comandați cartea, o găsiți aici, pe site-ul librăriei și anticariatului Târgul Cărții. Eu le mulțumesc din suflet pentru ocazia de a citi această carte minunată și vă îndemn să cumpărați cu încredere de la ei și să profitați de prețurile excepționale!