Recenzie: „Mănâncă, roagă-te, iubește" - Elizabeth Gilbert

Titlu: Mănâncă, roagă-te, iubește

Autor: Elizabeth Gilbert

Anul publicării: 2008

Categoria: jurnal de memorii, călătorie

Număr pagini: 360

Editura: Humanitas

Descriere:

La 30 și ceva de ani, Liz Gilbert are tot ce-și poate dori o femeie ambițioasă. Și totuși e asaltată de îndoieli, suferă de panică și insatisfacții. Urmează divorțul, prăbușirea în depresie, o relație catastrofală…

Așa că Liz abandonează totul și pleacă în lume de una singură. În Italia, gustă la dolce vita și deliciile ei culinare, punând “cele mai fericite” 12 kilograme din viață. În India, află într-un ashram, prin asceză (trezire la 3 dimineața, meditație și frecat de podele), ce este căutarea spirituală. În Indonezia, încearcă să-și reconcilieze trupul cu sufletul, să descopere echilibrul care se cheamă fericire - și își găsește marea dragoste.

Uneori, fericirea se află la capătul lumii. Călătorești ca să ajungi la tine însăți. Ca să te descoperi.

Numărul 1 pe lista celor mai bine vândute cărți nonfiction a publicației New York Times.

Părerea mea:

N-am mai spus de mult timp asta, însă, oficial, e cartea mea preferată! Conține absolut tot ce-mi doresc să-mi ofere o carte, de la plăcerea de a o citi, până la acumularea unor informații esențiale, despre cultura a trei țări diferite.

Este prima carte pe care o citesc de la Elizabeth Gilbert, dar m-am îndrăgostit de modul ei de a relata întâmplările; pur și simplu te face să trăiești acțiunea și să fii acolo. Are un stil care te prinde încă de la primele pagini, deoarece nu este greoi, ba chiar e plin de simțul umorului și delicatețe.

Liz suferă în urma divorțului de soțul ei, drept pentru care pleacă într-o călătorie menită să  o calmeze, să o determine să se descopere atât pe ea, cât și pe marea ei dragoste. Așadar, călătorim cu sufletul și cu mintea alături de ea în Italia, India și Indonezia.

În Italia, Liz gustă cele mai bune mâncăruri, iar modul în care descrie toate acele bunătăți, pur și simplu te face să ai apă în gură. Nu mi s-a mai întâmplat ca o carte să-mi ofere acest lucru, să mă facă pur și simplu să simt chiar și mirosul și gustul mâncării apetisante.

Deși călătorind singură, de-a lungul peripeției își face o grămadă de prieteni, fiind o fire sociabilă. Descoperim astfel că este inteligentă și descurcăreață, reușind să comunice în mai multe limbi, fapt ce este de apreciat. Deoarece italiana i s-a părut dintotdeauna o limbă superbă, călătoria în Italia are drept scop și învățarea acestei limbi. Nu reușeste să vorbească așa cum și-ar fi dorit, însă se descurcă și învată pe zi ce trece câte un cuvânt nou. Însă, nu numai ea reține acele cuvinte, ci și noi. Cuvântul ei preferat și, ce-i drept, care mi-a plăcut și mie, este attraversiamo, care înseamnă printr-o traducere trasă de păr “să trecem dincolo, să traversăm”. Am tot pronunțat cuvântul ăsta și îmi place mult cum sună, parcă m-a făcut să văd frumusețea din această limbă și m-a determinat să vreau să învăț italiana. De asemenea, am mai descoperit cuvântul carina, care înseamnă drăguță. Mi-a plăcut mult cum sună, gândindu-mă la un crin, așa că n-am putut să trec cu vederea peste el.

Mă transformam într-unul dintre oamenii enervanți care spun mereu Ciao! Doar că eu încă și mai enervantă, pentru că de fiecare dată explicam și etimologia (să vă spun și vouă: e prescurtarea unei expresii folosite în Evul Mediu de venețieni pentru a-și saluta prietenii: Sono il suo schiavo! – adică “Sunt sclavul tău”).

La un moment dat este ziua unui nou prieten din Italia și, în același timp, în America se sărbătorește Ziua Recunoștinței, așa că decid și ei să petreacă în acest mod. La un moment dat, după cum bine știți că presupune această sărbătoare, cei prezenți se țin de mâini și spun pentru ce sunt recunoscători. Această scenă mi-a plăcut în mod special, deși poate nu este una semnificativă, însă la masă erau atât italieni, cât și americani, chiar și o suedeză, așadar mi-a plăcut cum, deși de naționalități diferite, au reușit să se înțeleagă și să petreacă momente frumoase. Pentru mine a fost o scenă extrasă din vis.

Apoi călătorim în India, unde mi-a plăcut și mai mult. Liz merge într-un ashram unde meditează, încearcă să uite de toate problemele pe care le are și este într-o căutare spirituală. Mi-a plăcut faptul că lui Liz i-a fost foarte greu să îndeplinească toate acele sarcini și anume să se trezească la 3 dimineața, să recite o rugăciune în sanscrită, care dura o oră jumate și care o enerva la culme și să stea chiar și 12 ore în aceeași poziție, neavând voie să se miște. Cum ea este o fire oarecum agitată, nu reușește să stea locului și să oprească firul gândurilor, pentru a se goli de orice energie negativă. Însă, când reușește să intre în acea stare de iluminare, parcă simțim și noi pace în sufletele noastre, transmițându-ne numai energii pozitive.

De-a lungul acestei părți, acumulăm o grămadă de informații despre cultura indiană, dar și câteva elemente de meditație și yoga, care pe mine m-au surprins. Așa că, o să vă las și vouă aici ce am extras eu, deși sunt destul de multe și lungi citatele, dar chiar merită parcurse:

În sanscrită, yoga se poate traduce prin “unire”. La originea cuvântului stă rădăcina yuj, care înseamnă “a înjuga”, deci presupune să te înhami la o anumită sarcină cu disciplina pe care o are o vită care trage plugul. Scopul yogăi e să descopere unirea dintre minte și corp, dintre individ și Dumnezeu, dintre gândurile noastre și sursa lor, dintre maestru și discipol, ba chiar dintre noi înșine și cei mai puțin flexibili decât noi.  

Un mare yoghin e oricine a atins starea permanentă de beatitudine iluminată. Un guru e un mare yoghin care poate transmite și celorlalți starea respectivă. Cuvântul guru e format din două silabe sanscrite. Prima înseamnă “întuneric”, cea de-a doua înseamnă “lumină”. Ieșirea din întuneric și intrarea în lumină. Ceea ce vine de la maestru și se transmite adeptului se numește mantravirya: “puterea conștiinței iluminate”. Deci la guru nu mergi pentru a primi lecții, ca la orice alt profesor, ci pentru a primi însăși starea lui de grație.  

În timpul plimbărilor noastre din ultima vreme, Tulsi și cu mine am vorbit foarte mult despre căsătorie. Va împlini în curând 18 ani, adică vârsta la care va fi considerată o fată de măritat în toată puterea cuvântului. Lucrurile se vor întâmpla în felul următor: după majorat, i se va cere să participe la nunțile din familie îmbrăcată în sari, semn că nu mai e o fetiță. O amma (“mătușă”) prietenoasă se va așeza lângă ea și va începe să-i pună întrebări, ca s-o cunoască mai bine: “Câți ani ai? Din ce familie vii? Ce meserie are taică-tu? La ce universitate te-ai înscris? Ce-ți place să faci? Când e ziua ta?” Și după foarte puțină vreme, tatăl lui Tulsi va primi în cutia poștală un plic mare, cu fotografia nepotului femeii de la nuntă – care nepot studiază cibernetica în Delhi –, împreună cu astrograma băiatului, notele lui de la facultate și inevitabila întrebare: “I-ar face plăcere fiicei dumneavoastră să se mărite cu el?”

Yoghinii susțin că în timpul vieții obișnuite a unui om cei mai mulți dintre noi pendulează între trei niveluri ale conștiinței – starea de veghe, starea de vis sau starea de somn adânc, lipsit de vise. Dar mai există și un al patrulea nivel, care e martorul tuturor celorlalte și care le leagă între ele pe celelalte trei. E vorba de conștiința pură, de luciditatea inteligentă datorită căreia dimineața, după ce te trezești, îți poți aminti visele avute în timpul nopții. Erai adormit, nu mai știai ce se întâmplă cu tine, și totuși cineva îți supraveghea visele în timp ce tu dormeai. Cine era martorul respectiv? Și cine e cel care observă din afară gândurile și toată activitatea minții tale? Yoghinii spun că e chiar Dumnezeu. Și că, dacă reușești să intri în starea de conștiință-martor, poți simți tot timpul prezența lui Dumnezeu. Luciditatea constantă și experimentarea prezenței divine dinăuntrul tău pot să apară doar la al patrulea nivel de conștiință umană, numit turiya.

Apoi călătorim în Indonezia, unde o regăsim pe Liz așa cum era în America în vremea tinereții. Aici încearcă să găsească echlibrul din viața ei, dintre minte și suflet. Se duce la un vraci care o ajută cu acest lucru, iar ea, în schimb, îl învață engleza. Bătrânelul este amuzant, deoarece a rămas cu engleza lui știută de mult timp și, deși Liz îl învață mereu să facă diferența între “Mă bucur să vă întâlnesc” și “Mă bucur să vă cunosc”, el face mereu confuzia.

Aici, Liz o ajută și pe o femeie numita Wayan, care e tot vraci și care îi e foarte dragă, strângând bani și cumpărându-i teren pe care să-și facă o casă. Mi-a plăcut mult relația dintre ele două, femeia având o gândire tânără și dându-i tot felul de sfaturi. Astfel, ascultându-i îndemnurile, iese în oraș și are ocazia de a face cunoștință cu marea ei dragoste. Deși la început nu vrea să aibă o relație cu Felipe, cu timpul se lasă captivată de complimentele brazilianului. Relația dintre cei doi n-a fost una specială, însă nu s-a pus foarte mult accentul pe ea. Este și o continuare a cărții, numită Și am spus da. O poveste de iubire,  așa că acolo bănuiesc că ni se va clarifica acest aspect.

Am aflat și aici câteva informații despre cultura indoneziană:

În Bali există doar patru prenume pe care majoritatea localnicilor le dau copiilor, indiferent dacă sunt băieți sau fete. Prenumele în cauză sunt Wayan, Made, Nyoman și Ketut. Traduse, aceste nume înseamnă pur și simplu Primul, Al doilea, Al treilea și Al patrulea, indicând ordinea în care s-au născut copiii. Dacă ți se naște al cincilea copil, reiei ciclul prenumelor, astfel că bebelușul cu numărul cinci va avea un nume de genul “Wayan Al Doilea”. Și tot așa. Dacă ai gemeni, îi numești în funcție de ordinea în care s-au născut. Pentru că există practic doar patru prenume în Bali (castele superioare au o selecție proprie de nume), e foarte posibil (ba chiar destul de frecvent) ca doi soți să se numească amândoi Wayan. Urmând ca pe primul lor născut să-l numească – ați ghicit – tot Wayan...

Cuvântul paradis, care vine din persană, înseamnă la origine “grădină înconjurată de ziduri”.

Balinezii nu-și lasă copiii să atingă pământul în primele șase luni de viață pentru că nou-născuții sunt considerați zei veniți direct din rai și nu se cuvine să lași un zeu să se târâie pe jos, printre mucuri de țigară și bucăți de unghii tăiate. Așa că, până la șase luni, copiii din Bali sunt purtați în brațe peste tot și adorați ca niște mici zeități. Dacă un copil moare înainte să împlinească șase luni, i se face o ceremonie special de incinerare și cenușa lui nu ajunge într-un cimitir obișnuit, pentru că ființa aceea n-a fost una omenească: a fost tot timpul un zeu. Dar dacă trece de șase luni, copilului i se organizează o ceremonie specială, în cursul căreia piciorușele lui ating pentru prima dată pământul și micuțul intră în rândurile rasei umane.

În timpul primei runde de binecuvântări, tatăl a fost cel care a ținut copilul în brațe; mama ținea o efigie a fetiței, adică o nucă de cocos înfășată în bebeluș. Nuca a fost binecuvântată și stropită cu apă sfințită exact ca un copil adevărat, după care a fost așezată pe pământ înainte ca piciorușele fetiței să atingă solul: în felul acesta erau păcăliți demonii, care aveau să atace falsul bebeluș și să lase copilul adevărat neatins.

  

Într-o cultură în care oamenii se mint unii pe ceilalți de zeci de ori pe zi, unde datul de țepe e în același timp sport național, artă, obișnuință și tactică de supraviețuire, să-i spui cuiva că e țepar este ceva cutremurător. În Europa altor vremuri, așa ceva ar fi echivalat cu o provocare la duel. 

Balinezii cred că fiecare dintre noi e însoțit la naștere de patru frați invizibili, care vin pe lume odată cu noi și ne protejează de-a lungul întregii vieți. Când copilul e în pântecul mamei, cei patru frați sunt și ei acolo – sub formă de placentă, lichid amniotic, cordon ombilical și substanța aceea gălbuie și alunecoasă care protejează pielea bebelușului înainte de naștere. Când se naște copilul, părinții strâng într-o nucă de cocos cât mai mult din toate aceste resturi ale travaliului; apoi îngroapă nuca de cocos în fața ușii de la intrarea în casă. Potrivit tradiției, nuca îngropată e lacul sacru de odihnă al celor patru frați nenăscuți, iar sălașul ei e îngrijit veșnic, asemenea unui altar. 

Am făcut o recenzie mai lungă decât de obicei, însă mi-a plăcut la nebunie cartea și am vrut să împărtășesc și cu voi informațiile pe care le-am acumulat și aspectele care mi-au făcut cu ochiul. Vă recomand cu drag cartea, dacă sunteți dispuși să vă descoperiți pe voi înșivă, să vă aventurați în Italia, India și Indonezia și să aveți parte de experiențe noi!

Vă urez lectură plăcută!

Citate:

• “Dumnezeu nu-ți trântește o ușă în nas fără să-ți deschidă o fereastră.”
• “Viața ți-a fost dată; e datoria ta (și dreptul tău, ca ființă umană) să găsești frumusețea din viață, indiferent unde se ascunde ea.”
• “Când l-am întâlnit, David juca într-o piesă după una dintre nuvelele mele. Interpreta un personaj inventat de mine, chestie care deja spune mult. Așa se întâmplă mereu în cazurile de iubire disperată, nu? În astfel de cazuri, ne inventăm întotdeauna personajele jucate de partenerii noștri, le cerem să fie ce vrem noi să fie, apoi suferim când refuză să joace rolurile respective.”

Rating:

Dacă vreți să comandați cartea, o găsiți aici, pe site-ul librăriei online Librex.ro.