Recenzie: „Printre tonuri cenușii” - Ruta Sepetys

Titlu: Printre tonuri cenușii
Autor: Ruta Sepetys
Anul publicării (RO): 2014
Categoria: literatură contemporană, război
Număr pagini: 320
Editura: Epica
Lituania, iunie 1941: Lina, o adolescentă de cincisprezece ani, fiică de rector universitar, se pregătește să urmeze din toamnă cursurile Școlii de Arte din Vilnius, și așteaptă cu nerăbdare vacanța de vară de dinainte. Dar, într-o noapte, bubuituri amenințătoare se aud la ușă, iar din acel moment viața ei și a familiei ei se schimbă pentru totdeauna. Poliția secretă sovietică, NKVD, îi arestează pe Lina, pe mama ei și pe fratele ei mai mic. Cei trei sunt evacuați din căminul lor și târâti în vagoane de transportat vite, descoperind curând ce destinație au: Siberia. Despărțită de tată, Lina încearcă să strecoare indicii în desenele ei, pe care le trimite în secret, din mână în mână, sperând să ajungă în lagărul unde este el încarcerat.

În această mișcătoare și tragică poveste, Lina se luptă cu disperare pentru viața ei și a celor apropiați, cu singura armă de care dispune: iubirea. Dar oare iubirea este de ajuns ca s-o țină în viață?

Părerea mea:

Peisajul pustiu era pictat de razele luni în tonuri cenușii și albăstrui.

N-am cuvinte să descriu cât de superbă e cartea asta! Sentimente profunde, trăiri intense, lacrimi, durere, speranță, toate adunate într-o singură carte…

Nici nu știu cum să încep recenzia, pentru că această lectură mi-a sfâșiat sufletul, mi l-a rupt în bucățele și m-a lăsat cu pielea zbârlită și cu un gol în stomac. Ruta Sepetys a reușit să mă transpună într-o lume sinistră, teribilă, dar totuși dominată de iubire, speranță și bunătate.

Totul este văzut prin ochii unei adolescente pe nume Lina, o fată puternică, talentată și optimistă. Când credea că e pe cale să-și îndeplinească cel mai râvnit vis, să studieze la Școala de Artă din Vilinus, ea împreună cu mama ei, Elena, și fratele ei, Jonas, sunt luați pe sus și aruncați în vagoanele unui tren ce va avea ca destinație Siberia. Despărțiți fiind de tatăl lor, copiii încearcă în fiecare moment să-i dea de urmă și să reușească într-un final să se regăsească.

V-ați întrebat vreodată cât valorează o viață omenească? În dimineața aceea viața fratelui meu valora cât un ceas de buzunar.

În tren, sute de vieți respiră la unison și se tem de ceea ce li se poate întâmpla. În vagonul în care se află ei, oamenii, fără să fie nevoie de cuvinte, hotărăsc să se ajute între ei și să fie uniți. Când cineva are de mâncare, împarte cu toți cei din jur, când cineva e rănit, cei în putere încearcă să-l ajute… Căci e vorba de o călătorie lungă, iar destinația lor este un lagăr în care vor fi siliți să muncească din greu pentru a primi o bucățică de pâine.



Va afla cineva vreodată ce ni se întâmplă nouă? Aveam de gând să continui să scriu și să desenez ori de câte ori aveam ocazia. Voiam să îl desenez pe comandant trăgând cu pistolul, pe mama în genunchi cu capul în mâini, camionul îndepărtându-se, cauciucurile împroșcând cadavrul Onei cu pietriș.



Personajele sunt extreme de bine consolidate, fiecare având ceva autentic și intrându-ți într-un fel sau altul pe sub piele. Lina este o artistă în adevăratul sens al cuvântului. Desenele ei reușesc să-și pună amprenta pe mintea cititorului și să creeze astfel niște imagini detaliate și frumos, dar în același timp dureros creionate. Am vizualizat atât de clar desenele ei, încât am rămas surprinsă de cât de intens mi-au fost transmise sentimentele ei.

Unele desene erau, ca și ale lui Munch, pline de durere, altele pline de speranță, de dor. Toate redau realitatea cu acuratețe și puteau fi, în mod cert, considerate anti-sovietice.

În frățiorul ei am regăsit puritatea pe care un copil o poate avea, iar în mama ei o bunătate de nedescris; chiar și când n-avea ce să ducă la gură, se îngrijea mai întâi de ceilalți și mai apoi de ea.

Pe lângă alte personaje excepționale, un personaj pe care merită să-l menționez este Andrius, un adolescent de 17 ani pe care l-am admirat pe tot parcursul cărții. Este atât de curajos, puternic și blând la suflet, iar relația care se înfiripă între el și Lina nu mă poate face să n-am fluturi în stomac.

Kraisivaia, mi-a șoptit el la ureche, iar nasul lui mi-a alunecat de-a lungul obrazului.


Ofițerii NKVD mă dezgustau prin atitudinea lor nemiloasă, prin faptul că lăsau atâtea suflete să moară, să înghețe ori să fie lihnite de foame. Cred că în aceste momente m-am regăsit cel mai mult cu Lina, care ar fi vrut de atâtea ori să le spună ce gândește despre ei, să afle și ei cât de mult o dezgustă faptele lor.

Aș fi vrut să-mi adun toată ura în gură, ca pe un ghem, și să i-o scuip lui drept în față.

Un amalgam de sentimente s-a făcut ghemotoc în sufletul meu și m-a lăsat cu un nod în gât. Am citit carte printre lacrimi; când îmi ștergeam lacrimile, mai venea o scenă care mă emoționa și ele țâșneau din nou din ochii mei.

Ruta Sepetys reușește să transpună atât de intens o poveste, încât te ține cu sufletul la gură și nu te lasă să respiri până nu dai și ultima pagină, ca mai apoi să ai nevoie de câteva momente ca să-ți revii. Cartea este scrisă și foarte ingenios, după fiecare moment din prezent, fiind câte o scenă din trecut, dar care se leagă într-un fel sau altul de prezent și în care regăsim o familie mai fericită și mai puțin lipsită de griji.

Deși este ficțiune, Ruta Sepetys a reușit să dea voce unor oameni care au trecut prin ororile războiului, dar care au ales dragostea în detrimentul urii și au demonstrat ce înseamnă cu adevărat să fii o ființă umană într-o lume atât de crudă.

Personajele pe care le-a creat, tabloul pe care l-a creionat și acțiunea în care a scăpărat emoție, suspans și imagini dureros de adevărate, nu mă face decât să mă înclin în fața acestei autoare și să-i mulțumesc pentru o lectură cu adevărat minunată!

Dacă vă hotărâți să citiți cartea, vă urez lectură plăcută!


Citate:

     „–Să nu le cedezi nimic, Lina. Nici măcar spaima ta.

     „De ce să mă supun unor oameni care îmi scuipau în față și mă torturau în fiecare zi? Cu ce aș mai fi rămas dacă le-aș fi cedat lor și respectul meu de sine?”


Știați că...?

     „Iosif Vissarionovici Djugașvili. Își spunea Stalin, ceea ce însemna Bărbatul de oțel.”

    „Conform tradiției lituaniene, trebuia ca la masă să rămână un loc liber pentru membrii familiei care erau plecați sau decedați.” (De Crăciun)


Rating: 5/5

2 gânduri frumoase:

  1. De obicei nu prea citesc carti atat de cutremuratoare. Uneori insa fac exceptii. Aceasta este una dintre ele :)
    Poate reusesc sa o citesc cat de curand.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mă bucur că aceasta va fi una dintre excepții, pentru că merită cu adevărat citită. Deși este extrem de dureroasă și intensă, vei regăsi exprimate foarte intens și dragostea și bunătatea.

      Sper să o citești cât mai curând și să-ți placă! ^^

      Ștergere

Un produs Blogger.