Recenzie: „Toate sfârșiturile sunt la fel" - Andrei Cioată

Titlu: Toate sfârșiturile sunt la fel

Autor: Andrei Cioată

Anul publicării: 2015

Categoria: dramă

Număr pagini: 170

Editura: Celestium

Descriere:

“Toate sfârșiturile sunt la fel” ne spune povestea lui Andrei, un tânăr care, alături de mama sa, încearcă să înfrunte întunericul. Dar adâncimile sale se dovedesc fără sfârșit în momentul în care, în stare să facă orice pentru a-i fi bine, mama lui Andrei alege un drum greșit. Simțind nevoia de a afla răspunsuri care, mai degrabă, ar rămâne întrebări, el pleacă de acasă. În afara tabernacului pântecului mamei sale, Andrei îi va cunoaște, pe rând, pe B. și Irina, personaje în care află dragostea de care viața l-a privat, B. aducându-i aminte, hiperbolizat, de tatăl său, iar Irina fiind himera, incertitudinea, o figură ștearsă și distompată a chipului maternal. În cei doi, Andrei va afla, deopotrivă, ce înseamnă dragostea și moartea, ura și disprețul, frumos, dezamăgirea, visul, idealul, descoperind, încetul cu încetul, tainele ascunse ale universului și frumusețea uitată a vieții.

Trăind extravisceral aproape, el pune accent pe amintiri, pe olfactivitatea vieții, pe forme și culori, pe metafore, pe dimensiuni și spații. De asemenea, ajuns la finele timpului său, Andrei dorește să-și scrie romanul prin care, astfel, să aibă certitudinea că viața lui, așa cum a fost, n-a fost degeaba.

O călătorie în sufletul copilului care, în împrejurimile și circumstanțele vieții, devine om. Un spirit liber, dar încorsetat de dorul ucigător și de niște trăiri, ar spune unii, greșite. Andrei este, dincolo de a fi un personaj, o stare, este un mod de viață și un adevăr: copilul-omul-himera, are certitudinea sa atunci când vorbește despre lumea înconjurătoare – întotdeauna, indiferent de loc, timp, spațiu, figura mamei va reprezenta oglinda unui suflet bun, plin de candoare, dar înțeles greșit. O odă a sfințeniei mamei, a glasului ei răgușit și scurs în clepsidra timpului. Andrei poate fi oricare dintre noi, trebuie doar să-l acceptăm să ne pătrundă în povestea sa.

Părerea mea:

Doamne, știți momentul ăla în care ați terminat o carte și pur și simplu vă gândiți la cum a fost, la construcția personajelor, la ce v-a plăcut în mod special? Gândiți-vă că în momentul ăsta eu trebuie să scriu aceste lucruri. De fapt, nu trebuie, așa simt, însă problema e că nu-mi găsesc cuvintele după o carte atât de superbă.

Așa că, așa încep... prin a spune că a fost de-a dreptul superbă! Mă așteptam la asta, știam că o să fie o carte sensibilă, profundă, însă mi-a depășit așteptările, oricât de bune erau acestea.

Dar acum, gata, încerc să-mi revin din acest entuziasm și să vă prezint de ce mi-a plăcut atât de mult...

Cred că cel mai mult mi-a plăcut faptul că această creație se bazează pe relația mamă-fiu. Pentru mine familia – mai ales, mama – este un subiect extrem de sensibil, drept pentru care m-am regăsit încă din primele pagini. Ne-a fost înfățișată mama, așa cum este ea: frumoasă, dar totuși cu călcâiele aspre de la atâta muncă, curajoasă, dar totuși neputincioasă, optimistă, dar totuși cu lacrimi în ochi... Nu știu cum vedeți voi mamele, însă eu le văd ca pe ceva sfânt, dar în același timp ca pe o tragedie... își sacrifică viața pentru binele familiei, uită că întâi de toate este femeie, uită să se respecte pe ea însăși și nu-și mai oferă atenție. Și cum să nu te atingă un astfel de subiect? Trebuie să recunosc că am avut momente în care citeam cu ochii încărcați de lacrimi. De ce? Pentru că m-am regăsit atât de mult, în ciuda faptului că la un moment dat scrierea a luat un curs bizar, dar interesant în același timp, am reușit să înțeleg cât de important este ca persoanele iubite să știe cât de mult ții la ele și pur și simplu acest subiect m-a făcut să am această reacție...

Un alt aspect care m-a fascinat a fost acela că, odată ce înaintam în lectură, parcă mă maturizam odată cu personajul Andrei, parcă sădeam aceleași semințe și înfloream împreună.

M-a fascinat prima lui iubire. A fost atât de sinceră și, în mod normal, poate că aș fi văzut-o cu alți ochi. Dar, nu, iubirea față de B. este exprimată atât de frumos... Odată cu vârsta adolescenței, Andrei își începe și viața sexuală, pe care ne-o prezintă atât de pasional și profund. Nu, nu este prezentată ca pe o vulgaritate, ci ca pe niște trăiri pe care e normal să le ai în floarea vârstei.

Așa că, pornind de la asta, punctez stilul scriitorului. Unul cu totul și cu totul profund! Sunt folosite atâtea figuri de stil, care pur și simplu ne poartă într-un univers galactic, dominat de pasiune. Trebuie să recunosc că mie de obicei nu îmi place descrierea ca mod de expunere, dar în cartea aceasta am adorat-o! Pur și simplu, am adorat-o! M-a făcut să intru mai bine în poveste și să uit de lumea înconjurătoare, să fiu una cu cartea.

Mă fac ghem de stele la cerul trupului ei.

Introducem un alt personaj, pe nume Irina. Hmm, aici trebuie să recunosc că nu am putut să mă identific în acest personaj, parcă nu mi-a permis să-l îndrăgesc. Nu sunt sigură de ce, dar pur și simplu Irina nu mi-a permis să o descopăr. Și totuși, prin ea se înfățișează chipul mamei. Acest aspect mi-a plăcut, pentru că ne dăm seama odată ce ne apropiem de final că de fapt B. și Irina nu sunt niște simple persoane semnificative din viața lui Andrei, ci sunt imaginea fricilor, dorințelor, viselor lui. Cel puțin eu așa le-am văzut. Poate că tu le vei vedea altfel, pentru că eu cred cu desăvârșire că, deși citim aceleași pagini, vedem ceva cu totul diferit in ele. Pentru că de fapt paginile sunt o reflecție a personalității noastre, căutăm în ele ceva ce noi nu putem să avem, încercăm oarecum să ne agățăm de propria noastră viață și astfel percepem altfel lucrurile. Oh, și cât de frumos este acest lucru!

Și totuși, aici mi-a plăcut modul ei de a gândi:

– Știi ce cred eu? a întrebat ea devenind, deodată, serioasă.Am ridicat din umeri, răspunsul fiind evident. 

– Ei așa! Eu cred că noi nu suntem oameni. Uite, uite, nu râde, da? 

– De ce aș râde? am întrebat-o. 

– Zic și eu. Suntem, de fapt, amintiri. Trăim în mintea cuiva, n-avem noi o realitate a noastră. Cel puțin, nu una palpabilă. Dacă ar fi să trăim cu adevărat, de ce nu facem întotdeauna tot ceea ce ne place, de ce ne-ndreptăm doar spre ceea ce alții ne indică? Cu alte cuvinte, ca și cum noi suntem niște chestii, nu oameni, niște chestii care mișună acolo, undeva, pierdute-n spațiu, ca niște stele, dar nu precum stelele, ca niște vise pe care dimineața le stinge.

Nu știu, am avut atâtea sentimente cât timp am citit încât îmi e frică să nu fi omis ceva. Da, îmi e frică, pentru că merită să fie menționat și cel mai mic aspect pe care l-am găsit interesant.

Ah, da... n-am menționat nimic despre copertă și despre titlu! Coperta mi se pare de-a dreptul genială, regăsim în ea un băiat care încearcă să-și găsească propriul drum, care parcă se uită dincolo de munți și încearcă să găsească răspunsuri, să înțeleagă ce este iubirea și se gândește la alegerile pe care le-a făcut. Cât despre titlu, cred că abia la sfârșitul lecturii o să-i înțelegeți sensul. Sau poate încă o să vă pună întrebări, eu una nu sunt sigură dacă l-am înțeles, însă îmi place să-mi fac propriile scenarii.

Am adorat și faptul că este foarte imprevizibilă cartea, cel puțin pe mine m-a impresionat din punctul ăsta de vedere. La un moment dat chiar am făcut ochii mari și îmi spuneam: “Nu pot să cred. Ce? Nu... nu înțeleg.”

Și ultimul capitol l-am găsit interesant, într-un fel continuă firul celorlaltor capitole, dar într-un fel e mai ancorat în realitate. Cert e că mi-am dat seama că este o carte specială, care poate că nu este înțeleasă de mulți, dar care se pare că a fost apreciată de cineva așa cum este ea și a fost publicată.

Nu știu ce v-aș mai putea spune ca să vă conving să citiți cartea... Ideea e că eu am realizat că până acum am citit câteva cărți destul de proaste. Mi-am dat seama că asta e o carte adevărată. Am mai citit drame, însă problema este că în zilele noastre mulți caută ceva comercial, drept pentru care multe dintre ele nu m-au impresionat. Ei, “Toate sfârșiturile sunt la fel” e o dramă în adevăratul sens al cuvântului, sinceritatea, dorința și ardoarea îmbinându-se într-un mod special. Credeți-mă, odată ce vă apucați de ea, nu o să mai puteți să o lăsați din mâini!

Dacă vreți să fiți martori la maturizarea unui băiat ce trece prin iubire, neputință, afecțiune parentală și vise, vă invit cu cel mai mare drag să citiți cartea!

Andrei, dacă până acum te felicitam doar pentru simplul fapt că ai publicat o carte, acum te felicit pentru faptul că aceasta nu este decât un simplu obiect, ci o viață în care am trăit senimente minunate, iar pentru asta îți mulțumesc!

Dacă vă decideți să citiți cartea, vă urez lectură plăcută!

Citate:

Îmi zicea Andrei să continui să extrag citate frumoase, așa că iată că asta fac:

• “Începuturile sunt întotdeauna cele mai grele, iar ceea ce urmează devine o identitate a sorții.”
• “O amintire este ca o mașină a timpului: o poartă către trecut. Un vis este, de altfel, o poartă către viitor. Cine spune că a călători în timp este imposibil, se înșală amarnic, și ar trebui să se gândească că, departe de mașinăriile alea tehnologice, de cibernetică, chestii dintr-astea cu roboți și fizică, oamenii au sentimente, nu circuite.”
• “Am privit imaginea aceea ceva minute, parcă absorbit de ceea ce mă înconjura, voiam să-mi imprim peisajul pe retină, să-l pot vizualiza și acasă atunci când voi ajunge acasă, și atunci când voi pleca de acolo, voiam să fac o poză, clic, închizând ochii, iar când aveam să-i deschid să pot vedea acea imagine nestăpânită, aproape artificială – voiam să nu uit niciodată acel moment de la lac.”
• “Măream pasul și fețele tuturor celor care mă priveau se estompau, pierzându-se în nepăsare.”
• “Suntem potențialul unui suflet, un singur ritm de inimi slăbite de timp și soartă, dar puternică în dorința de a lupta, de a găsi și de a nu plânge. Nu trebuie să fim perfecți, ci întregi.”
• “Am înțeles prea târziu drama propriei mele existențe, pe care mi-am construit-o crezând că undeva, la capăt, un eu diferit mă aștepta cu niște haine noi, iar după ce îmi voi fi îmbrăcat goliciunea, după ce îmi voi fi întins corpul și avânta în larg, aveam să fiu, în sfârșit, fericit și capabil să îmi răspund întrebărilor care nu-mi dădeau pace.”
• “Dacă dorul ar fi un vers, aș fi o întreagă simfonie de lacrimi.”
• “Uneori, totuși, poate e important să privești un lucru din mai multe perspective, altfel nu vei cunoaște niciodată misterele pe care le ascunde acesta.”
• “Lucrurile se întâmplă – se întâmplă ori de la sine, ca o lege nescrisă a universului, a fizicii, a chimiei, ori se întâmplă cu o liberă alegere arbitrară. Poate știm cum ar fi bine să facem. Poate, dimpotrivă, nu știm. Uneori ezităm, alteori ne avântăm cu tot elanul pe care-l avem. Uneori ne bucurăm de ce-am făcut, alteori suntem dezamăgiți și ne certăm pentru aceleași lucruri. Dar, băiete, cine face numai cum “ar fi bine”, numai cum “trebuie”, cine a fost vreodată mulțumit și împăcat cu toate alegerile pe care le-a făcut? Arată-mi creatura, pentru că om oricum n-ar fi.”
• “Asculă-te pe tine înainte de a vorbi altora.”
• “Mă fac ghem de stele la cerul trupului ei.”
• “Poate că, după toate, a fi fericit nu este altceva decât de a te fi eliberat de un trecut pe care nu l-ai putut accepta.”
• “Și, totuși mă gândesc, oricât de banal ar putea fi: adesea poate nu iubim un bărbat, o femeie, nu iubim buze și atingeri de piele, ci anume iubirea. Iubim iubirea.”

Credeți-mă, aș fi extras mult mai multe, dar uneori mă prindeau atât de mult rândurile încât nici nu-mi mai era gândul la asta.

Rating:

Dacă vreți să comandați cartea, o găsiți pe site-ul Librex.ro.