Titlu: Pași în trecut

Autor: Lina Moacă

Anul publicării: 2016

Categoria: literatura română

Număr pagini: 312

Editura: Librex Publishing

O capodoperă e măiestrie și trudă, e aer, foc și apă, e bucată smulsă din sufletul nemuritor al autorului. De aceea, se va nemuri și ea, va fi eternă. „Pași în trecut“ ne descoperă cum aceste bucăți de suflet nemuritor, în timp, pot redeveni un întreg. Un costum vechi, cusut cu fir de aur de mâini neștiute, are și el memoria lui; fiecare atingere, emoție sau dor, a celor care l-au creat și purtat. O poveste care începe în prezentul zilelor noastre și ajunge departe, înapoi în timp, pe vremea dacilor. Aurus, personajul principal, ne dezvăluie lumea din afara și dinăuntrul lui, în timp ce își caută menirea pe acest pământ. Apoi, ne lasă pe noi să-l catalogăm cum simțim de cuviință. E un barbar? Un erou? Un iluminat? Sau un simplu om?

Părerea mea:

O carte excepțională prin autenticitatea și eleganța ei, scrisă de o autoare minunată, față de care am numai cuvinte de laudă...

Ce-i drept, pornisem optimistă la drum când m-am apucat de cartea aceasta, pentru că tot auzisem păreri pozitive despre autoare, dar, totuși, nu știam la ce să mă aștept... Să mă surprindă oare prin povestea pe care a creat-o, sau poate prin personaje, ori prin cuvintele pe care le folosește pentru a te ține captiv în universul cărții? Ei bine, trebuie să vă spun că m-a surprins din toate aceste puncte de vedere, căci pot să zic că a îndeplinit toate condițiile pe care le identific eu într-o carte reușită.

Suspin. O fac întruna. Suspinele sunt fărâme de suflet învelit în aer, sunt punți între lumi.  Lacrimile sunt picături de apă vie ce se evaporă în aer, înălțându-se în trăire spre cer.

Mi-a plăcut faptul că am reușit să evadez într-o lume total diferită prin intermediul acestei cărți, am reușit să mă teleportez undeva departe, în trecut... M-am pierdut într-o istorie frumoasă, elegantă, misterioasă...

Eu țin foarte mult la păstrarea tradiției, iar cartea asta a fost fix pe gustul meu; mi-a arătat încă o dată cât de frumos e să-ți cunoști poporul încă din cele mai vechi timpuri (căci cartea se plasează undeva în anii 101-102 și 105-106, când au avut loc războaiele dintre romani și daci) și cât de important e să duci tradiția mai departe, să fii mândru că ești român... 

Aoleu, de ce să citesc „Baltagul” când pot să citesc ceva care chiar îmi place sau când pot să fac cu totul altceva cu timpul meu? Oh, Doamne, simt că nu se mai termină cartea asta... Cui ar putea să-i placă așa ceva? Pff, „Mara”? Lectură obligatorie, nici măcar nu vreau să mă ating de ea! Literatura română n-are niciun farmec! – elevul român obligat să citească anumite cărți din literatura română.

Cred că fiecare dintre noi a avut un moment în viață când a zis că nu vrea să citească ceea ce impune programa școlară, ori a început cartea respectivă și i s-a părut atât de plictisitoare încât a preferat să doarmă.

Pentru că și eu trec prin faza asta sau, mai bine zis, am trecut, m-am gândit să vin cu câteva alternative care să vă facă să priviți aceste cărți din alte puncte de vedere și să vă facă lectura mai plăcută și mai interesantă:

1. Gândește-te că ai ales tu să citești cartea respectivă și uită pentru câteva momente că e obligatorie!

Faptul că sunt obligatorii lecturile impuse de programa școlară ne influențează, fie că vrem, fie că nu... De-a lungul timpului, elevii și-au format părerea că lecturile propuse de școală sunt plictisitoare, iar această părere s-a transmis și încă se transmite mai departe. Problema este că mulți elevi nu vor să-și formeze propria părere, nu vor să vadă dacă nu cumva ei sunt excepția de la regulă, drept pentru care preferă să fie de acord cu ceilalți.