Recenzie: „Sclipind la ultimul vagon” - Andreea Blându

Titlu: Sclipind la ultimul vagon

Autor: Andreea Blându

Anul publicării: 2016

Categoria: literatura română

Număr pagini: 236

Editura: Librex

Mai mult decât un roman de dragoste, Sclipind la ultimul vagon este o poveste sfâșietoare, intens psihologică, având în vedere introspecțiile și adevărurile atribuite personajelor. Sunt explorate sentimente, fapte și atitudini care depășesc granițele rațiunii. Iubirea devine un sentiment imprevizbil care reunește contradicții ce depășesc orice barieră. El, bărbatul cuceritor, aflat între două lumi ale iubirii, dar, mai presus de toate, fixat în egoismul iubirii de sine, se va complăcea - totuși - în iubirea domestică. Cealaltă, ideală, va rămâne un vis... Ea, adolesecenta romantică, exuberantă, își trăiește sfâșietor, la maximum, prima iubire, paralel cu sentimentul apăsător că acela pe care îl iubește nemărginit, este, el însuși mărginit într-o căsătorie.

Părerea mea:

O carte despre iubire, despre riscurile ei și despre cât de mult suntem dispuși să ne punem sufletul pe tavă într-o relație. Gânduri profunde și melancolice sunt dezvăluite, ele făcându-ne să ne întrebăm despre iubire, fericire și familie în romanul cu semnătura Andreei Blându.

Autoarea mi-a demonstrat prin cuvintele ei că totul e spus mai cu patimă și pătrunde mai adânc în sufletul tău atunci când e scris în limba română. Andreea Blându deține arta cuvintelor, se joacă cu ele și parcă întreține un foc ce pare că urmează să se stingă.

Trebuie să recunosc totuși că povestea în sine nu m-a marcat, ci mai mult mi-au ajuns la suflet frazele pline de sinceritate și pasiune ale autoarei, cuvintele ei suave și blânde (că de, doar o cheamă Blându). Povestea de dragoste dintre Eric și Nidia mi s-a parut oarecum dramatizată, previzibilă și parcă lipsită de mister, multe evenimente și gesturi fiind explicate și astfel rupându-se firul imaginației cititorului, care ar trebui să fie lăsat liber să interpreteze.

De multe ori îmi spun că de vină sunt eu, căci sunt o cititoare care încă n-a experimentat sentimentul de iubire, însă mai presus de toate, sunt o fată care nu vrea să caute fericirea într-un cuplu, ci în propria persoană. Am încercat să las deoparte aceste concepții și totuși de multe ori m-am trezit agitându-mă și spunându-mi că nu vreau să fiu dependentă de o anumită persoană, atunci când înaintam în poveste.

Căci Nidia, o tânără de 18 ani, fără experiență de viață și totuși foarte încrezătoare în propriile idei, devine dependentă de un așa zis bărbat pe nume Eric, care parcă o răscolește pe dinăuntru și îi dă întregul univers peste cap. Este prima ei iubire, însă nu totul este roz, căci iubirea vine la pachet cu durerea și acceptarea celeialte persoane...

Pentru prima dată se gândea că imaginea cuceritoare, enigmatică, a lui Eric, de la început se transformă treptat în imaginea unui om rece, nepăsător, indiferent, pe care nu îl poate înțelege, dar… pe care, spre marea ei surprindere, începuse să îl iubească din ce în ce mai mult.

Mi-a plăcut caracterul Nidiei, mie părându-mi o fată stabilă, cu idei și gânduri profunde. De Eric nu m-am putut atașa, căci, la fel ca Nidia, l-am găsit închis în sine, obosit, oarecum egoist și incapabil să treacă peste obstacolele pe care viața i le-a pus în cale.

Când o privesc pe ea, văd atâtea speranțe, poftă de viață, o energie interminabilă… Dar pentru mine… e prea târziu, am obosit. Poate dacă ne-am fi cunoscut în alt timp, într-o altă lume. Hmm Nidia! Ceea ce trăim acum e… imposibil!

Ea e visătoare, plină de viață și dornică de experiențe noi, el e obosit, realist și incapabil să se bucure de prezent... Se poate însă înfiripa un sentiment de iubire între două caractere atât de opuse, pot ele să fie împlinite împreună și să cunoască iubirea în cea mai pură formă a ei?

Dacă vreți să trăiți o intensă povestă de dragoste, în care personajele îți permit să simți atât iubirea și fericirea, cât și durerea și tristețea, vă invit să parcurgeți cartea Andreei Blându!

Citate:

   „Când suntem copii ne dorim să creștem, să fim puternici, responsabili, ne place să fim considerați mari, să ni se acorde încredere, nu bănuim nici măcar o secundă că magia dispare... exact în momentul în care devenim conștienți de realitatea din jurul nostru.”

   „Ăsta e de fapt defectul oamenilor, teama de a trăi clipa. Obiceiul prostesc de a trăi într-un viitor fad ne ucide prezentul care de multe ori poate fi extrem de plăcut, dacă știm să îl facem să fie plăcut!”

Îi mulțumesc autoarei pentru exemplarul pe care a fost atât de drăguță să mi-l trimită și îi urez succes în următoarele creații și multă inspirație! Puteți găsi romanul ei pe site-ul celor de la Librex, chiar aici.

Rating: 3/5