Recenzie: „Zece respirații scurte" - K.A. Tucker

Titlu: Zece respirații scurte

Autor: K.A. Tucker

Anul publicării (RO): 2016

Categoria: ficțiune, young adult

Număr pagini: 347

Editura: Epica


Descriere:

Cu patru ani în urmă, viața lui Kacey Cleary a fost distrusă atunci când mașina în care se afla a fost lovită din plin de un tânăr șofer beat, omorându-i părinții, pe iubitul ei și pe cea mai bună prietenă a sa. Încă mai este bântuită de amintirea momentului în care a rămas prizonieră între fiarele contorsionate ale autoturismului, ascultând-o pe mama ei cum își dădea ultima suflare. Acum, Kacey vrea să își lase trecutul în urmă. Înarmată cu două bilete de autobuz, Kacey și sora ei în vârstă de cincisprezece ani, Livie, fug din Grand Rapids, Michigan, pentru a începe o nouă viață în Miami. La început, fetele se zbat să o scoată la capăt, dar Kacey nu este deloc îngrijorată. Ea poate face față oricui, în orice situație – cu excepția vecinului său misterios din apartamentul 1D.

Trent Emerson are niște ochi albaștri în care arde un foc mocnit, gropițe adânci și pare că se menține într-un echilibru perfect între a fi un tip simpatic și unul dur. Călită fiind de trecutul ei tragic, Kacey este hotărâtă să țină pe toată lumea la distanță, dar atracția lor este de netăgăduit, iar Trent caută cu disperare și neîncetat o cale spre inima împietrită a lui Kacey – chiar dacă asta înseamnă că oricând poate să iasă la iveală un secret exploziv care va zgudui din temelii ambele lor lumi.


Părerea mea:

Ce-mi place când o carte intră în topul preferatelor mele! Sunt surprinsă să zic acest lucru în urma parcurgerii acestei cărți și totuși o fac, căci mi-a trezit interesul pe care o carte trebuie să-l prezinte, m-a introdus cu totul în poveste și m-a ținut captivă în acest tărâm unde durerea, teama, iubirea și prietenia au fost prezentate atât de frumos!

Nu știu, chiar nu știu de unde să încep... De la povestea în sine, de la personaje, de la acțiunea captivantă?

Hmm, o să încep cu povestea, prin care ne sunt introduse Kacey și Livie, două surori care, după ce au stat o vreme cu mătușa și unchiul lor, au decis să se mute în Miami, unde să ducă o viață liniștită, singure... Cele două au suferit o mare pierdere într-un accident, și anume părinții le-au fost luați de lângă ele și, mai mult decât atât, și iubitul și cea mai bună prietenă a lui Kacey. Totul din cauza cui? A unui șofer mult prea beat ca să mai aibă control asupra mașinii... Șocul acestui eveniment este resimțit de ambele fete, însă Kacey este cea care își exprimă teama și durerea în mod accentuat, în timp ce Livie reușește să fie mai calmă, gândește pozitiv și, deși are 15 ani, gândește mai matur decât sora ei de 20 de ani.


– Da, Livie. Tu întotdeauna faci ceea ce trebuie. Știi ceva, tot timpul mă gândesc cum să am grijă de tine, când de fapt, tu ești cea care are grijă de mine. Întotdeauna ai avut.

Acțiunea e prezentată din perspectiva lui Kacey, cea care, chiar și după patru ani, nu-și poate scoate acea imagine morbidă din cap, fiind profund afectată de acest eveniment și neputând să dea uitare trecutului. Din acest punct de vedere, autoarea reușește să ne exprime într-un mod inedit suferința fetei, făcându-ne să ne punem în locul ei. Mereu am fost de părere că fiecare dintre noi suferă în propriul său mod: un om poate își exprimă durerea în mod vizibil, lăsând ca toți să-i observe suferința, un om se poate retrage în sine, alt om poate avea gânduri sinucigașe.

În fața suferinței suntem egali.

În cazul lui Kacey, n-am avut niciun drept să o critic din cauza atitudinii pe care a adoptat-o, lucru pe care, ciudat, în mod normal l-aș fi făcut în cadrul unei cărți. Kacey are tendința să acumuleze foarte multă energie negativă în ea, lucru pe care l-aș fi comentat, spunând că trebuie să ne continuăm viața, indiferent de obstacolele pe care le întâmpinăm. Când nu se arăta deloc sociabilă, aș fi putut spune că n-ar trebui să se închidă atât de mult în ea. Însă, nu, nu am făcut acest lucru, pentru că autoarea m-a făcut într-un mod impresionant să-i accept personajul exact așa cum este el.

Kacey are un mod diferit de a arăta că trecutul a marcat-o într-un mod neplăcut:

Fosta Kacey a murit patru ani în urmă și n-a mai rămas nimic din ea decât o epavă. O epavă care, timp de un an, a făcut recuperare fizică medicală în spital ca să își repare corpul făcut zob, doar ca să fie externată cu un suflet făcut fărâme. O epavă ale cărei calificative au coborât în picaj, situându-se printre ultimii din clasă. Care s-a scufundat timp de un an în lumea drogurilor și a alcoolului, o modalitate alternativă de a face față situației. Actuala Kacey nu plânge, nu varsă nici măcar o lacrimă. Nu sunt sigură dacă știe cum să o facă. Nu își deschide nicidecum sufletul; nu suportă atingerea mâinilor deoarece îi amintesc de moarte. Nu-i lasă pe oameni să pătrundă în sufletul ei, pentru că aduci cu ei durerea.

Ideea cu mâinile mi-a plăcut cel mai mult, deoarece Kacey ne-a prezentat punctul ei sensibil, ne-a arătat că o simplă atingere poate să o afecteze atât de mult și că mâinile pe care odată le considera normale, acum reprezintă un mod prin care retrăiește evenimentele neplăcute.

Ideea în sine de a avea mâine mele înfășurate într-ale cuiva mă afecta profund: inima mi se oprea în loc, simțeam un gol imens în stomac, vederea mi se încețoșa, mușchii mi se încordau spasmodic, și mă trezeam dintr-odată lac de sudoare.

Îmi place că, pe parcursul acțiunii, se vede schimbarea din comportamentul lui Kacey. Un prim pas l-a constituit mutarea în Miami, unde a hotărât că vrea să stea departe de droguri, alcool, sex cu primii băieți care-i ies în cale și tot felul de prostii pe care le făcea pentru a uita de durere. A hotărât că trebuie să-și elibereze furia cu ajutorul boxului, acest sport permițându-i acest lucru. Livie, sora ei, o ajută să fie mai sociabilă și mai deschisă, prin simplul sfat de a încerca să facă acest lucru. Iar Kacey, deși la început ezitant, face acest lucru și îi iese din ce în ce mai bine.

În blocul în care stau, se împrietenesc și cu o barmaniță și cu fetița ei mai mică, Kacey și Storm, barmanița, ajungând să lege o frumoasă relație de prietenie, în ciuda așteptărilor lui Kacey, care evita să-și facă prieteni și să se apropie afectiv de cineva.

Dar Storm nu este singura care se împrietenește... ni se introduce în poveste un frumos băiat, cu ochii albaștri, cu gropițe în obraji și cu un corp de invidiat. La început pare chiar clișeic: apariția unui băiat super drăgut, de care fata se îndrăgostește inevitabil, fapt pentru care nu pot să zic că am fost atrasă de Trent. Totuși, odată ce înaintăm în poveste, mă îndrăgostesc de el odată cu Kacey...

Modul în care are grijă de ea, faptul că nu vrea să se grăbească, permițându-i lui Kacey să aibă timp de gândire, să încerce mai întăi să fie împăcată cu ea însăși înainte să se aventureze într-o relație, toate acest lucruri m-au făcut să-mi fac o imagine atât de bună despre el, abia atunci realizând cât de atrăgător este.

Dar Trent... e ceva diferit în privința lui, și nu trebuie să stau prea mult pe gânduri ca să îmi dau seama de asta. Ceva din felul în care umple o încăpere cu prezența lui, din felul în care se uită la mine, de parcă m-ar fi citit deja și din felul cum poate dezamorsa toate mecanismele mele de apărare fără pic de efort, de parcă ar fi în stare să le străpungă cu privirea și să ajungă până la dezastrul ascuns dedesubt.

Îmi place modul în care evoluează relația lor, faptul că un prim pas important îl reprezintă atingerea mâinilor și abia apoi sărutul. Faptul că Trent reușește să o țină strâns de mâini pe Kacey este un lucru extrem de semnificativ, prin care se arată că el nu este decât un simplu băiat, este un băiat de care e posibil să se fi îndrăgostit...


Avem parte și de scene picante, în care Kacey ne expune sinceritatea gândurilor ei. De fiecare dată când îl vede pe frumosul ei vecin, tresară, având tot felul de gânduri erotice în care ei doi sunt personajele principale. După ce au o relație cât de cât stabilă, își adresează replici îndrăznețe, care te fac să zâmbesc. Am fost surprinsă din acest punct de vedere, pentru că, sinceră să fiu, nu prea îmi plac scenele legate de sex. Nu le găsesc atât de atrăgătoare și pur și simplu nu-mi face plăcere să le citesc, însă aici a fost cu totul altceva... abia așteptam să se întâlnească din nou, să văd cu ce se mai provoacă unul pe celălalt...

Însă, dacă până aici, totul a părut atât de interesant și de complex, ei bine, un mister își face loc printre paginile romanului, care te lasă cu  gura căscată. Așadar, cartea devine extrem de captivantă, făcându-te inevitabil să nu o lași jos din mâini.

În niciun caz nu vreau să vă zic despre secretul pe care l-am aflat (îl țin ascuns bine) și nici despre relația dintre cei doi nu vă dau prea multe detalii, pentru a vă lăsa pe voi să savurați povestea.

Eu una recomand cartea în special adolescentelor, fiindcă am impresia că ele ar putea să se regăsească mai mult în personaje și în povestea în sine. Vă asigur că veți avea parte de o carte piperată cu tensiune, dorință, teamă și iubire, drept pentru care vă invit să faceți parte din lumea lui Kacey și ai lui Trent, două personaje pe care cu greu le veți uita!

Vă urez lectură plăcută!

P.S. Abia aștept să apară volumul următor din serie!


Zece respirații scurte... Agață-te de ele. Simte-le. Iubește-le.



Citate:
  • „Mă ghemuiesc în el, savurând căldura trupului său.
  • „Nu mă pot abține să nu îi mângâi fața lui Trent cu privirea.”
  • „– Lasă-mă să te fac să zâmbești.”


Rating:


Recenzie: „Ceasurile" - Agatha Christie

Titlu: Ceasurile

Autor: Agatha Christie

Anul publicării (RO): 2013

Categoria: roman polițist

Număr pagini: 250

Editura: Rao



Descriere:

Sheila Webb, o dactilografp liber-profesionistă, sosește la Wilbraham Crescent pentru o slujbă pentru care a fost angajată. Ceea ce găsește însă este un cadavru bine îmbrăcat, înconjurat de cinci ceasuri, fiecare indicând o altă oră. Dar până la sosirea polițiștilor, patru dintre ceasuri au disparut - și, din nefericire, stăpâna casei, care este oarbă, nu a văzut nimic. Hercule Poirot, pensionar acum, are din fericire suficient timp să pună cap la cap indiciile din cel mai ciudat caz al carierei sale...



Părerea mea:

O carte misterioasă, captivantă, așa cum ne-a obișnuit renumita Agatha Christie să ne ofere…

Sinceră să fiu, îmi e foarte greu să fac recenzia unui roman polițist, pentru că întreaga acțiune e plină de indicii și detalii semnificative pe care le-aș putea menționa din întâmplare și astfel aș strica tot farmecul. Dar promit că voi încerca să fiu suficient de atentă încât să vă prezint doar acțiunea în sine, de restul lăsându-vă pe voi să vă bucurați.

Cartea este văzută din două perspective: una obiectivă și una subiectivă, fiind prezentă prin intermediul lui Colin Lamb, tânărul prin intermediul căruia fostul polițist Hercule Poirot face rost de informații referitoare la o crimă terifiantă.

Sheila Webb, o simplă dactilografă, e informată că o bătrânică a cerut special serviciile ei, drept pentru care tânăra îi face pe plac, ducându-se la ea acasă. Însă ce a văzut Sheila a fost contrar tuturor așteptărilor ei, căci nu s-ar fi gândit niciodată că în casa acelei femei va da de un cadavru...

Din acest punct, acțiunea capătă un contur captivant, totul fiind pus sub semnul întrebării. Căci, să nu credeți că aici s-a terminat totul... Cele două ceasuri din casa bătrânicii arată ora 05:13, pe când patru ceasuri apărute din neant indică cu o oră mai târziu decât ar fi trebuit în mod normal. Însă, de unde au apărut acele ceasuri? Doamna Pebmarsh, proprietara casei, susține că nu are decât două ceasuri în casă, de existența celorlalte neștiind din cauza faptului că e oarbă.


Și cum ai putea să rezolvi un caz, când crima s-a petrecut în casa unei femei oarbe, care susține cu îndârjire că ea nici măcar n-a apelat la serviciul unei dactilografe?

În acest moment, ne dăm seama că totul a fost o înscenare, că un criminal este în libertate și că acesta poate fi oricine. Îmi place cel mai mult la romanele polițiste faptul că, din momentul în care aflăm că a avut loc o crimă, până în momentul în care aflăm care a fost făptașul, punem toate personajele sub semnul întrebării, suspectând pe toată lumea. Încercăm astfel să fim atenți la detalii, pentru că știm că, într-un final, acestea sunt cele care duc la deslușirea misterului și totuși, nu ne putem da seama cine e criminalul.


Iar aici intervine munca autoarei, calitatea scriiturii ei putându-se observa numai din simplul fapt că nu mi-am dat seama cine e criminalul, până nu ni l-a prezentat. Dacă până acum un roman mi se părea că nu se scrie atât de ușor, ei bine acum realizez că cel mai greu e de scris un roman polițist, deoarece trebuie să fii atent să menții curiozitatea cititorului, să-l faci să se gândească la potențiali suspecți, când de fapt criminalul e fix sub nasul lui și să scrii atât de bine încât adevărul să nu fie dezvăluit decât de autor.

Uneori te molipsești de la stilul unei cărți care te captivează.

Un alt aspect pe care-l găsesc important este cât de originală este crima. Ideea acestei crime mi s-a părut extrem de originală și interesantă, încât chiar și numai acest lucru m-a determinat să citesc mai departe, să fiu curioasă de cursul acțiunii.

Cred că un lucru dezamăgitor pentru fanii Agatha Christie a fost faptul că renumitul Hercule Poirot n-a apărut în acțiune decât pe la sfârșit când, punând cap la cap detaliile pe care Colin Lomb i le-a prezentat, a reușit să deslușească misterul, susținând chiar că, părând atât de complicat, în esență este de fapt foarte simplu. Pe mine nu pot să zic că m-a dezamăgit acest lucru, ba chiar mi-a plăcut lejeritatea cu care Hercule Poirot a abordat crima și a reușit să găsească criminalul. Ce-i drept, este a doua carte pe care o citesc de la Agatha Christie (vezi recenzia cărții Zece negri mititei” aici), așa că nu-i condamn pe cei care i-au simțit lipsa polițistului.

–Cum îl cheamă? 
–Hercule Poirot. 
–Am auzit de el. Dar credeam că a murit. 
–Nu a murit. Dar presimt că e plictisit. Ceea ce e mai rău.

Acestea fiind spuse, vă recomand cu drag cartea, atâta timp cât sunteți dispuși să pășiți pe un tărâm al crimei, al suspiciunii și al necunoscutului. Lăsați ca misteriosul să vă intre sub piele și bucurați-vă de această lectură captivantă marca Agatha Christie!

Vă urez lectură plăcută!


Citate:
  • „E groaznic cum funționează memoria când ai nevoie de ea.



Rating:


Dacă vreți să comandați cartea, o găsiți aici, pe site-ul librăriei și anticariatului Târgul Cărții. Eu le mulțumesc din suflet pentru ocazia de a citi această carte minunată și vă îndemn să cumpărați cu încredere de la ei și să profitați de prețurile excepționale!


Recenzie: „Altfel... și totuși Alice" - Lisa Genova


Autor: Lisa Genova

Anul publicării (RO): 2015

Categoria: ficțiune

Număr pagini: 320

Editura: Trei


Descriere:

Alice Howland se mândrește cu viața pe care a muncit din greu să și-o construiască.

La cincizeci de ani, ține prelegeri de psihologie cognitivă la Harvard, fiind recunoscută internațional pentru teoriile sale inovatoare din domeniul psiholingvisticii. Are un soț cu o carieră strălucită și trei copii adulți.

Când începe să devină tot mai dezorientată și să uite lucruri, un diagnostic cumplit îi schimbă viața – și relația cu propria familie și cu lumea – pentru totdeauna.

Emoționant și zguduitor, Altfel... și totuși Alice înfățișează destinul tragic al unui om care se confruntă cu instalarea timpurie a bolii Alzheimer și suferința imensă pe care aceasta o provoacă.


Părerea mea:


O carte emoționantă, al cărei subiect este foarte bine abordat...

Mi-a plăcut în special la această carte faptul că mi-a transmis emoție pură, m-a făcut să intru în poveste foarte bine și mi-a permis să mă identific cu personajele, să le înțeleg reacțiile și să nu le învinovățesc...

Trebuie să recunosc că povestea o știam, căci am văzut filmul acum nu foarte mult timp, însă totuși cartea nu m-a plictisit și, sincer, nici nu mă așteptam să o facă. De când am primit cartea, am avut presimțirea că o să-mi placă și iată că instinctul nu m-a păcălit... Dacă așteptați să fac o comparație între film și carte, ei bine nu o s-o fac, pentru că ambele mi s-au părut la fel de bune. Având în vedere că filmul s-a inspirat după carte, tind să apreciez mai mult cartea, însă actrița Julianne Moore și-a interpretat rolul într-un mod excepțional, reușind să transmită emoțiile din carte, lucru pe care nu-l întâlnești atât de des în ecranizările cărților.


Trecând la subiect, în centru o avem pe Alice Howland, o femeie care ține prelegeri despre psihologia cognitivă la Harvard. La început, ne este prezentată viața ei de zi cu zi, modul în care e interconectată cu studenții și cu profesia în sine, dar și meticulozitatea și totuși ușurința cu care își susține prelegerile. Încet-încet, observăm cum începe să uite cuvinte, lucru normal la vârsta de 50 de ani, când s-ar putea afla în perioada menopauzei și lucru normal, până la urmă, pentru fiecare dintre noi.

Mi-a plăcut faptul că autoarea ne-a făcut o trecere ușoară de la starea ei de sănătate, la denaturarea minții ei. Ar fi putut foarte bine să înceapă cu un detaliu extrem de semnificativ, cum ar fi pierderea orientării într-un loc familiar, însă, dând dovadă de profesionalism, a hotărât să facă o trecere mult mai lejeră de la o etapă la alta, prezentându-ne evenimentele într-un mod adecvat.

Ce mi-a plăcut la Alice a fost faptul că, imediat cum a observat că începe să uite lucruri care pot părea nesemnificative, a decis să se ducă la doctor. De ce spun că mi-a plăcut acest lucru? Ei bine, mulți oameni preferă să nu ia în seamă semnalele pe care i le trimit corpul ori mintea, amânând sau, și mai rău, uneori anulând vizita la doctor.

Totuși, odată cu această vizită, Alice primește o veste neplăcută, fiind diagnosticată cu boala Alzheimer. Pot să spun că ea a acceptat destul de ușor acest lucru, deși îi putem simți șocul la auzul unei astfel de vești. Însă cel care n-a putut să accepte acest lucru nici după o bună perioadă de timp a fost soțul ei. Convins că doctorii au greșit undeva, se documentează intens, vine cu tot felul de argumente, însă, totul este în zadar.


Ea, Alice Howland, stătea pe un scaun rece și tare, lângă un scaun gol, în cabinetul unui neurolog la Secția de Tulburări de Memorie, aflată la etajul al optulea al Massachusetts General Hospital. Și tocmai fusese diagnosticată cu boala Alzheimer. Căuta în ochii doctorului ceva în plus, dar nu vedea decât adevăr și părere de rău.

În spatele tuturor acestor evenimente, cred că se află ceva mai profund decât ideea că o persoană poate într-un timp atât de scurt să se schimbe din cauza unei boli. Cred că se pune accentul și pe faptul că nu știm cum să reacționăm la astfel de vești, atât noi, cât și cei dragi nouă. De fapt, până la urmă ce este reacția? Ceva involuntar, aș zice eu, care totuși se manifestă diferit în funcție de caracterul fiecare persoane. Dacă unele persoane își exprimă vizibil sentimentele, altele sunt mai reticente și decid să țină pentru ele. Ce vreau eu să zic este că astfel de evenimente te iau prin surprindere, pe nepregătite, iar când ești în fața faptului împlinit, nu mai știi cum să reacționezi și, de cele mai multe ori, te gândești că, din păcate, nu poți da timpul înapoi. Deși în acest moment nu mai avem nicio putere asupra trecutului, asupra prezentului și viitorului avem control și noi decidem cum vrem să ne trăim viața în urma conștientizării situației în care ne aflăm.

Cartea pot să zic că este una de natură psihologică, expunându-ne negarea soțului și încercarea femeii de a-și trăi timpul pe care-l mai are alături de cei dragi, într-un mod frumos. În situații de genul acesta, nu știi cine este cel mai afectat, bolnavul în sine sau cele mai dragi cunoștințe ale sale...


Nu suport să văd cum nu știi să te îmbraci sau să pornești televizorul. Dacă sunt la laborator, nu sunt nevoit să te văd lipind post-it-uri pe toate dulapurile și pe toate ușile. Pur și simplu nu pot sta acasă să privesc cum ești tot mai rău. Mă omoară lucrul ăsta.

Am mai punctat și faptul că, de cele mai multe ori, nu știm cum să ne comportăm cu un om despre care am aflat că este bolnav. Cert e că, în principal, am observat că bolnavii nu vor să fie plânși de milă, ci vor să fie tratați exact așa cum erau tratați când erau considerați sănătoși. Însă, deși nu vrem să le arătăm că îi tratăm diferit, apare instinctul de protecție, care ne spune să avem grijă de persoana în cauză, iar, din acest punct de vedere, fiecare o face în propriul său mod.

Chiar dacă avea Alzheimer, asta nu însemna că nu mai poate gândi analitic. Chiar dacă avea Alzheimer, asta nu însemna că nu mai avea dreptul să fie în aceeași sală cu ei. Chiar dacă avea Alzheimer, asta nu însemna că nu mai merita să fie ascultată.

Poate v-am plictisit cu teoriile mele despre modul în care privim un om “bolnav”, însă am vrut să pun în evidență faptul că această carte m-a făcut să conștientizez atâtea lucruri și, cel puțin eu, am reușit să mă regăsesc în anumite reacții ale personajelor.

Vorbeau despre ea ca și cum nu ar fi fost așezată pe fotoliu, la câțiva metri distanță. Vorbeau despre ea, în fața ei, ca și cum ar fi fost surdă. Vorbeau despre ea, în fața ei, fără să o includă în discuție, ca și cum ar fi avut boala Alzheimer.

Despre subiect în sine n-aș vrea să vă zic prea multe, pentru a nu strica magia lucrurilor, însă despre Alice aș vrea să mai adaug că, numai și gândul că într-o zi nu va mai putea citi, comunica așa cum se cuvine ori nu va mai putea mânca de una singură, o înspăimântă. Pe lângă asta, cariera pe care și-a clădit-o cu atâta responsabilitate și sârguință, va fi distrusă. Alice este strâng legată de cuvinte, având în vedere prelegerile pe care le ține și ușurința cu care vorbește în public, iar faptul că nu va mai putea fi capabilă să-și împărtășească sentimentele cu publicul, o întristează nespus. Și pe mine m-a întristat acest lucru, deoarece conexiunea dintre ea si public, dintre ea și cuvinte, este foarte frumos creionată, iar ruptura de orice ține de aceast univers, este dureroasă.


Zilele mele de “ieri” dispar, iar zilele de mâine” sunt incerte, așadar, pentru ce trăiesc? Trăiesc pentru fiecare zi în parte. Trăiesc fiecare moment.

Cartea mi-a adus foarte mult aminte de Înainte să adorm – S.J. Watson (vezi recenzia aici), bestseller care punctează același subiect și care, în plus față de aceasta, pot să zic că e mult mai captivantă și misterioasă. La cartea de față poate mi-ar fi plăcut să aibă o continuare în care să fie expusă starea lui Alice din perioada următoare și, dacă ar fi fost narată în mod subiectiv, consider că ar fi avut mai mult impact. Totuși, sunt două aspecte care nu m-au deranjat, dar pe care cred eu că le-aș fi îmbunătățit puțin.

Trebuie să punctăm și faptul că este foarte bine scrisă, autoarea venind cu diferite explicații biologice care sunt sigură că nu o să vă plictisească, ba chiar o să vi se pară interesante (o să las câteva informații în secția Știați că...?). Puteți observa și modul în care se manifestă boala Alzheimer, așa că, din acest punct de vedere, vă zic sincer că merită citită cartea.

Vă recomand această lectură datorită profunzimii cu care este relatată, dar și datorită faptului că ne dă de gândit, ne face să conștientizăm ce este cu adevărat important, oferindu-ne niște lecții esențiale de viață!

Fii creativ, fii folositor, fii practic, fii generos și încheie în mod grandios. 
Vă urez lectură plăcută!


Știați că...?

  • Un contact vizual mai lung de șase secunde fără a-ți întoarce privirea sau fără a clipi indică fie dorința de relații sexuale, fie de crimă.
  • Testele pe animale au adus argumente solide care sugerează că activitatea fizică în sine poate încetini acumularea de amilo-beta și declinul cognitiv.
  • În Statele Unite există un număr aproximativ de cinci sute de mii de persoane cu boala Alzheimer cu debut precoce. Instalarea precoce se definește ca Alzheimer sub vârsta de șaizeci și cinci de ani. Simptomele pot apărea în jurul vârstei de treizeci-patruzeci de ani. 
  • Aproape jumătate dintre pacienții cu Alzheimer au halucinații auditive și vizuale.


P.S. Vă invit să vizualizați și filmul, care pentru mine nu s-a lăsat mai prejos de carte și datorită căruia Julianne Moore a luat premiul Oscar 2015 pentru cea mai bună actriță.



Rating:


Dacă vreți să comandați cartea, o găsiți aici, pe site-ul librăriei și anticariatului Târgul Cărții. Eu le mulțumesc din suflet pentru ocazia de a citi această carte minunată și vă îndemn să cumpărați cu încredere de la ei și să profitați de prețurile excepționale!


Leapșa: Beautiful book covers

Hihii, salutări! Am revenit cu o leapșă pe care am tot văzut-o în ultimul timp și pe care am preluat-o de pe blogul Dariei, Cărțile Nopții.

Înainte să încep, vreau să menționez că răspunsurile o să se bazeze în principal pe frumusețea coperților, nu neapărat și pe frumusețea poveștii, căci eu cam așa am perceput leapșa asta. 

Soo, cam astea sunt cerințele:

1. Alege cele mai frumoase 5 cărți din biblioteca ta.

 



                               

2. Alege o carte frumoasă care să reprezinte culoarea ta favorită.

Mm, nu pot să zic că am o culoare favorită, dar cred că albastrul îmi place totuși cel mai mult.


3. Alege o carte frumoasă care reprezintă ultima ta culoare favorită.

Aceeași poveste și aici. :))


4. Alege coperta clasică favorită.


Nu cred că e coperta clasică, dar îmi plac mult coperțile acestea de la Adevărul. Și cărticica e într-un format mai micuț și e așa drăgălașăă!

5. Alege coperta ta favorită de la o carte pentru copii.


6. Cumperi de multe ori cărți numai pe baza frumuseții coperții?

Da, găsesc coperta un criteriu foarte important în alegerea unei cărți, pentru că, până la urmă, coperta și titlul îți atrag privirea. Însă, dacă nu mi se pare interesant subiectul, nu o cumpăr.


7. Care carte exemplifică cel mai bine ideea ta de carte bună?

Aș mai adăuga totuși și “Cel care mă așteaptă” – Parinoush Saniee și “Mănâncă, roagă-te, iubește” – Elizabeth Gilbert.



Cam aceasta a fost leașpa. Sper că v-a plăcut și vă invit să o preluați și voi, cu specificația să menționați blogul meu. Pupiceeei!

Un produs Blogger.