Recenzie: „Altfel... și totuși Alice" - Lisa Genova

Titlu: Altfel… și totuși Alice

Autor: Lisa Genova

Anul publicării (RO): 2015

Categoria: ficțiune

Număr pagini: 320

Editura: Trei

Descriere:

Alice Howland se mândrește cu viața pe care a muncit din greu să și-o construiască.

La cincizeci de ani, ține prelegeri de psihologie cognitivă la Harvard, fiind recunoscută internațional pentru teoriile sale inovatoare din domeniul psiholingvisticii. Are un soț cu o carieră strălucită și trei copii adulți.

Când începe să devină tot mai dezorientată și să uite lucruri, un diagnostic cumplit îi schimbă viața – și relația cu propria familie și cu lumea – pentru totdeauna.

Emoționant și zguduitor, Altfel... și totuși Alice înfățișează destinul tragic al unui om care se confruntă cu instalarea timpurie a bolii Alzheimer și suferința imensă pe care aceasta o provoacă.

Părerea mea:

O carte emoționantă, al cărei subiect este foarte bine abordat...

Mi-a plăcut în special la această carte faptul că mi-a transmis emoție pură, m-a făcut să intru în poveste foarte bine și mi-a permis să mă identific cu personajele, să le înțeleg reacțiile și să nu le învinovățesc...

Trebuie să recunosc că povestea o știam, căci am văzut filmul acum nu foarte mult timp, însă totuși cartea nu m-a plictisit și, sincer, nici nu mă așteptam să o facă. De când am primit cartea, am avut presimțirea că o să-mi placă și iată că instinctul nu m-a păcălit... Dacă așteptați să fac o comparație între film și carte, ei bine nu o s-o fac, pentru că ambele mi s-au părut la fel de bune. Având în vedere că filmul s-a inspirat după carte, tind să apreciez mai mult cartea, însă actrița Julianne Moore și-a interpretat rolul într-un mod excepțional, reușind să transmită emoțiile din carte, lucru pe care nu-l întâlnești atât de des în ecranizările cărților.

Trecând la subiect, în centru o avem pe Alice Howland, o femeie care ține prelegeri despre psihologia cognitivă la Harvard. La început, ne este prezentată viața ei de zi cu zi, modul în care e interconectată cu studenții și cu profesia în sine, dar și meticulozitatea și totuși ușurința cu care își susține prelegerile. Încet-încet, observăm cum începe să uite cuvinte, lucru normal la vârsta de 50 de ani, când s-ar putea afla în perioada menopauzei și lucru normal, până la urmă, pentru fiecare dintre noi.

Mi-a plăcut faptul că autoarea ne-a făcut o trecere ușoară de la starea ei de sănătate, la denaturarea minții ei. Ar fi putut foarte bine să înceapă cu un detaliu extrem de semnificativ, cum ar fi pierderea orientării într-un loc familiar, însă, dând dovadă de profesionalism, a hotărât să facă o trecere mult mai lejeră de la o etapă la alta, prezentându-ne evenimentele într-un mod adecvat.

Ce mi-a plăcut la Alice a fost faptul că, imediat cum a observat că începe să uite lucruri care pot părea nesemnificative, a decis să se ducă la doctor. De ce spun că mi-a plăcut acest lucru? Ei bine, mulți oameni preferă să nu ia în seamă semnalele pe care i le trimit corpul ori mintea, amânând sau, și mai rău, uneori anulând vizita la doctor.

Totuși, odată cu această vizită, Alice primește o veste neplăcută, fiind diagnosticată cu boala Alzheimer. Pot să spun că ea a acceptat destul de ușor acest lucru, deși îi putem simți șocul la auzul unei astfel de vești. Însă cel care n-a putut să accepte acest lucru nici după o bună perioadă de timp a fost soțul ei. Convins că doctorii au greșit undeva, se documentează intens, vine cu tot felul de argumente, însă, totul este în zadar.

Ea, Alice Howland, stătea pe un scaun rece și tare, lângă un scaun gol, în cabinetul unui neurolog la Secția de Tulburări de Memorie, aflată la etajul al optulea al Massachusetts General Hospital. Și tocmai fusese diagnosticată cu boala Alzheimer. Căuta în ochii doctorului ceva în plus, dar nu vedea decât adevăr și părere de rău.

În spatele tuturor acestor evenimente, cred că se află ceva mai profund decât ideea că o persoană poate într-un timp atât de scurt să se schimbe din cauza unei boli. Cred că se pune accentul și pe faptul că nu știm cum să reacționăm la astfel de vești, atât noi, cât și cei dragi nouă. De fapt, până la urmă ce este reacția? Ceva involuntar, aș zice eu, care totuși se manifestă diferit în funcție de caracterul fiecare persoane. Dacă unele persoane își exprimă vizibil sentimentele, altele sunt mai reticente și decid să țină pentru ele. Ce vreau eu să zic este că astfel de evenimente te iau prin surprindere, pe nepregătite, iar când ești în fața faptului împlinit, nu mai știi cum să reacționezi și, de cele mai multe ori, te gândești că, din păcate, nu poți da timpul înapoi. Deși în acest moment nu mai avem nicio putere asupra trecutului, asupra prezentului și viitorului avem control și noi decidem cum vrem să ne trăim viața în urma conștientizării situației în care ne aflăm.

Cartea pot să zic că este una de natură psihologică, expunându-ne negarea soțului și încercarea femeii de a-și trăi timpul pe care-l mai are alături de cei dragi, într-un mod frumos. În situații de genul acesta, nu știi cine este cel mai afectat, bolnavul în sine sau cele mai dragi cunoștințe ale sale...

Nu suport să văd cum nu știi să te îmbraci sau să pornești televizorul. Dacă sunt la laborator, nu sunt nevoit să te văd lipind post-it-uri pe toate dulapurile și pe toate ușile. Pur și simplu nu pot sta acasă să privesc cum ești tot mai rău. Mă omoară lucrul ăsta.

Am mai punctat și faptul că, de cele mai multe ori, nu știm cum să ne comportăm cu un om despre care am aflat că este bolnav. Cert e că, în principal, am observat că bolnavii nu vor să fie plânși de milă, ci vor să fie tratați exact așa cum erau tratați când erau considerați sănătoși. Însă, deși nu vrem să le arătăm că îi tratăm diferit, apare instinctul de protecție, care ne spune să avem grijă de persoana în cauză, iar, din acest punct de vedere, fiecare o face în propriul său mod.

Chiar dacă avea Alzheimer, asta nu însemna că nu mai poate gândi analitic. Chiar dacă avea Alzheimer, asta nu însemna că nu mai avea dreptul să fie în aceeași sală cu ei. Chiar dacă avea Alzheimer, asta nu însemna că nu mai merita să fie ascultată.

Poate v-am plictisit cu teoriile mele despre modul în care privim un om “bolnav”, însă am vrut să pun în evidență faptul că această carte m-a făcut să conștientizez atâtea lucruri și, cel puțin eu, am reușit să mă regăsesc în anumite reacții ale personajelor.

Vorbeau despre ea ca și cum nu ar fi fost așezată pe fotoliu, la câțiva metri distanță. Vorbeau despre ea, în fața ei, ca și cum ar fi fost surdă. Vorbeau despre ea, în fața ei, fără să o includă în discuție, ca și cum ar fi avut boala Alzheimer.

Despre subiect în sine n-aș vrea să vă zic prea multe, pentru a nu strica magia lucrurilor, însă despre Alice aș vrea să mai adaug că, numai și gândul că într-o zi nu va mai putea citi, comunica așa cum se cuvine ori nu va mai putea mânca de una singură, o înspăimântă. Pe lângă asta, cariera pe care și-a clădit-o cu atâta responsabilitate și sârguință, va fi distrusă. Alice este strâng legată de cuvinte, având în vedere prelegerile pe care le ține și ușurința cu care vorbește în public, iar faptul că nu va mai putea fi capabilă să-și împărtășească sentimentele cu publicul, o întristează nespus. Și pe mine m-a întristat acest lucru, deoarece conexiunea dintre ea si public, dintre ea și cuvinte, este foarte frumos creionată, iar ruptura de orice ține de aceast univers, este dureroasă.

Zilele mele de “ieri” dispar, iar zilele de “mâine” sunt incerte, așadar, pentru ce trăiesc? Trăiesc pentru fiecare zi în parte. Trăiesc fiecare moment.

Cartea mi-a adus foarte mult aminte de “Înainte să adorm” – S.J. Watson (vezi recenzia aici), bestseller care punctează același subiect și care, în plus față de aceasta, pot să zic că e mult mai captivantă și misterioasă. La cartea de față poate mi-ar fi plăcut să aibă o continuare în care să fie expusă starea lui Alice din perioada următoare și, dacă ar fi fost narată în mod subiectiv, consider că ar fi avut mai mult impact. Totuși, sunt două aspecte care nu m-au deranjat, dar pe care cred eu că le-aș fi îmbunătățit puțin.

Trebuie să punctăm și faptul că este foarte bine scrisă, autoarea venind cu diferite explicații biologice care sunt sigură că nu o să vă plictisească, ba chiar o să vi se pară interesante (o să las câteva informații în secția Știați că...?). Puteți observa și modul în care se manifestă boala Alzheimer, așa că, din acest punct de vedere, vă zic sincer că merită citită cartea.

Vă recomand această lectură datorită profunzimii cu care este relatată, dar și datorită faptului că ne dă de gândit, ne face să conștientizăm ce este cu adevărat important, oferindu-ne niște lecții esențiale de viață!

Fii creativ, fii folositor, fii practic, fii generos și încheie în mod grandios. 

Vă urez lectură plăcută!

Știați că...?

• Un contact vizual mai lung de șase secunde fără a-ți întoarce privirea sau fără a clipi indică fie dorința de relații sexuale, fie de crimă.

• Testele pe animale au adus argumente solide care sugerează că activitatea fizică în sine poate încetini acumularea de amilo-beta și declinul cognitiv.

• În Statele Unite există un număr aproximativ de cinci sute de mii de persoane cu boala Alzheimer cu debut precoce. Instalarea precoce se definește ca Alzheimer sub vârsta de șaizeci și cinci de ani. Simptomele pot apărea în jurul vârstei de treizeci-patruzeci de ani. 

• Aproape jumătate dintre pacienții cu Alzheimer au halucinații auditive și vizuale.

P.S. Vă invit să vizualizați și filmul, care pentru mine nu s-a lăsat mai prejos de carte și datorită căruia Julianne Moore a luat premiul Oscar 2015 pentru cea mai bună actriță.

Rating:

Dacă vreți să comandați cartea, o găsiți aici, pe site-ul librăriei și anticariatului Târgul Cărții. Eu le mulțumesc din suflet pentru ocazia de a citi această carte minunată și vă îndemn să cumpărați cu încredere de la ei și să profitați de prețurile excepționale!