Recenzie: „Cămașa lui" - Augustina Șiman

Titlu: Cămașa lui

Autor: Augustina Șiman

Anul publicării: 2015

Categoria: Proză scurtă

Număr pagini: 160

Editura: Librex 


Descriere:

Povestea titlului „Cămașa lui” este o invitație către ce poate deveni o femeie pe sub cămașa bărbatului, potrivit sau nepotrivit, pe care îl iubește, despre cum „Cămașa lui” poate schimba destinul ei, răsturna tot crezul ei de viață și despre cum o poate reinventa.

Cartea a fost realizată în trei ani și este, în esență o culegere de solilocvii, de texte scurte, care explorează conexiunea dintre femeie și bărbat, la un nivel intim, aproape sacru.

Este o cercetare a modului în care conexiunea evoluează, cronologic, din punct de vedere sentimental: speranță, neîncredere, salvare, trădare și un amalgam de sentimente care nasc conceptul de cuplu, pînă la definirea unei certitudini: există viaţă chiar şi atunci când nu mai există „Cămaşa lui”.


Părerea mea:

Off, ce rău îmi pare că nu pot să înțeleg și să mă afirm așa cum aș fi vrut în privința acestei cărți! Cămașa lui este o proză scurtă, care mie mi-a dat impresia că e mai mult o scrisoare către persoana iubită, în care sentimentele sunt scoase la iveală sub forma unor cuvinte profunde.

De ce am zis că nu am putut să înțeleg pe deplin cartea? Ei bine, aici sunt exprimate sentimentele de dragoste într-un mod mult prea profund încât să fiu capabilă să le înțeleg, având în vedere faptul că „n-am trecut prin dragoste”, cum s-ar zice. Am mai citit cărți de dragoste, însă acolo am reușit să mă identific cu personajele, să asimilez diferite momente cu întâmplări din viața mea și mi s-a întâmplat chiar să mă gândesc la iubirea dintre doi oameni ca la iubirea pe care o port eu familiei mele.


Însă această carte nu mi-a permis acest lucru, nu m-a lăsat să mă identific cu acțiunea în sine, probabil și pentru că aceasta nu prea există. După cum ziceam și mai sus, cartea e mai mult o scrisoare în care sunt înșirate rânduri peste rânduri cu sentimente. Acestea sunt exprimate astfel încât să ne facă să înțelegem că în spatele lor se află două personaje îndrăgostite, însă nu ne sunt prezentate, așadar nu se întâmplă nimic cu ele.

Nu pot să zic că nu-mi plac prozele scurte, pentru că le-am lecturat pe cele ale lui Eric-Emmanuel Schmitt, însă există o mare diferență între cartea de față și operele lui. Nici nu cred că pot să fac o comparație, având în vedere ingeniozitatea și modul în care ne pune Schmitt povestea în față.

Cartea m-a dus cu gândul la „De vorbă cu Emma” (vezi recenzia aici), așa că, dacă aceasta v-a plăcut, cu siguranță o să vă facă cu ochiul și „Cămașa lui”.

De obicei nu-mi place să fiu extrem de subiectivă în recenziile mele, însă aici n-am cum să nu fac acest lucru, având în vedere că am menționat faptul că, nefiind îndrăgostită și nici măcar trecând vreodată prin sentimentul acesta, îmi este greu să mă apropii de carte și să înțeleg semnificația cuvintelor pe care autoarea le-a scris cu atâta patimă. Nu pot să spun că nu este o carte bună, având în vedere că n-am reușit să pătrund în ea și mai ales că este atât de apreciată, însă nu este genul de lectură care îmi place și probabil că o voi citi peste câțiva ani, pentru a vedea cu ce impresie rămân atunci.

Însă, ca și în cazul cărții „De vorbă cu Emma”, mi se pare că este overrated, chiar dacă și eu la început am fost entuziasmată să le am și să le citesc.

Există totuși ceva care mi-a plăcut la această lectură și anume faptul că la sfârșitul acesteia sunt punctate câteva citate care mi s-au părut tare drăguțe:

Dacă o să găsești un bărbat care te iubește cel puțin la jumătate din iubirea necondiționată a tatălui tău față de tine – poți să-l iei de soț.

Să-mi iei visele... doar dacă le-am abandonat, ca să mi le aduci înapoi.

Nu doar cărțile, dar și oamenii trebuie citiți printre rânduri.

Știai, oare, că nu trebuie să-ți dorești să o schimbi?... fiindcă astfel furi șansa cuiva de a o iubi așa cum este.

Viața e ca jocul acela copilăresc „De-a v-ați ascunselea”… când suntem micuți ne ascundem bine-bine și odată crescuți mari ne tot căutăm.

Dumnezeu întotdeauna mi-a adus oamenii potriviți în viață... și indiferent de cât de mult rămâneau: luni, săptămâni, zile sau ani, am învățat de la ei... să iubesc, să iert, să fiu acolo când e nevoie de mine, să primesc și să dăruiesc grijă, să lupt... oameni care plecând, te lasă puțin mai viu, de fiecare dată.

– De ce tot timpul plângi când mă vezi? 
– Fiindcă gheața de pe inimă se topește... 
– ... 
– Și apa care se adună n-are pe unde să se scurgă decât prin ochi...

Recomand cartea persoanelor îndrăgostite, dar și celor care vor să-și inunde sufletul cu fraze calde și pline de tandrețe.

Vă urez lectură plăcută!


Rating:



Dacă vreți să comandați cartea, o găsiți aici, pe site-ul librăriei online Librex.roEu le mulțumesc din suflet pentru ocazia de a citi această carte și vă îndemn să cumpărați cu încredere de la ei și să profitați de faptul că numai pe acest site se găsește cartea!



Recenzie: „Cel care mă așteaptă" - Parinoush Saniee


Autor: Parinoush Saniee

Anul publicării: 2003

Categoria: Literatură universală

Număr pagini: 392

Editura: Polirom


Descriere:

Roman de două ori interzis de regimul iranian, Cel care mă așteaptă” a cunoscut peste douăzeci de ediții succesive după publicarea sa, în 2003.

Povestea romanului Cel care mă așteaptă” este una emblematică pentru destinul femeilor din Iran. Evenimentele debutează în anul 1979, cu puțin timp înainte de revoluția iraniană, și se concentrează asupra vieții unei femei obligate să se descurce singură, cu trei copii, într-un oraș dezbinat de conflicte politice și religioase, aflat într-o permanentă stare de instabilitate și nesiguranță. La vârsta adolescenței, protagonista romanului, Masumeh, se îndrăgostește de un tânăr. Deși relația lor este inocentă – cei doi abia dacă îndrăznesc să schimbe câteva priviri –, iubirea îi este descoperită, iar ea ajunge să fie măritată cu forța. Din fericire, se nimerește să aibă un soț care îi permite să-și continue studiile și care, spre deosebire de bărbații din propria ei familie, nu încearcă să-i controleze viața pas cu pas. Treptat, Masumeh descoperă că soțul ei are cu totul alte preocupări decât familia și că idealurile și obiectivele sale politice îi pun viața în pericol, forțând-o să traiască într-o continuă stare de îngrijorare și neliniște.


Părerea mea:

Știți acel moment în care aveți o carte preferată, dar citiți altă lectură care vă face inevitabil să spuneți: Asta e cartea mea preferată”? Ei bine, așa mi s-a întâmplat mie în cazul de față, imediat după ce am închis cartea și am stat câteva momente să îmi revin după o lectură atât de bună!

Auzisem de foarte multe ori despre carte, însă abia acum am avut ocazia să o citesc și mă bucur enorm că am reușit să o parcurg. De rezumat cartea nu cred că mai este cazul, pentru că găsiți în descriere destule detalii care să vă facă să înțelegeți subiectul cărții.

Ce pot eu să spun este că asistăm la destinul femeilor din Iran, descoperind astfel cultura și tradițiile pe care le au. Femeile sunt văzute ca pe ceva sfânt, ele fiind nevoite să poarte un văl numit chador, care să le acopere fața, sau cel puțin rusari, și neavând voie să-și manifeste sentimentele de față cu ceilalți. În acea perioadă, aveau un sistem destul de strict, iar faptul că o fată era văzută chiar și vorbind cu un băiat, era considerată o rușine, pătând astfel onoarea familiei. 


Mă uimea întotdeauna comportamentul prietenei mele Parvaneh. Nu se gândea deloc la onoarea tatălui ei: pe stradă vorbea cu voce tare și se oprea să se uite în vitrinele magazinelor, arătându-mi cu degetul ce îi atrăsese atenția. Îi tot spuneam că este necuviincios, dar ea nu ținea cont. O dată m-a strigat tare, urlându-mi numele tocmai de pe partea cealaltă a străzii, încât am simțit că mor de rușine.

Ne dăm astfel seama că oamenii din Iran erau foarte limitați și, practic, nu aveau parte de libertatea pe care fiecare om trebuie să o aibă. De asemenea, ei țin cont foarte mult și de părerea celor din jur, de eticheta pe care și-o pun în societate și, de multe ori, acționează contrar voinței lor, doar pentru a fi văzuți cu ochi buni.

Atunci simțeam că îmi vine să-l îmbrățișez, să-l strâng tare și să-i dau un sărut, dar nu puteam, pentru că e necuviincios ca o fată să sărute un bărbat, chiar dacă este vorba de tatăl ei.

Femeile sunt cele care suferă cel mai mult din cauza acestui sistem, așadar, prin intermediul personajului principal, Masumeh, observăm traiul a sute de femei din Iran.

Părea că nimeni nu o învățase niciodată că unei fete nu trebuie să  i se vadă dinții când râde și că nu trebuie să se audă sunetul râsetului ei…

În afara faptului că dobândim cunoștințe în ceea ce privește cultura iraniană și puțin din religia musulmană, asistăm la povestea unei femei a cărei soartă n-a fost tocmai bună cu ea. Masumeh se căsătorește cu un bărbat, împotriva voinței ei, neavând nici măcar ocazia să-l întâlnească înainte de nuntă, mulțumindu-se doar cu o fotografie cu el.

Imediat după ce nunta – care este un eveniment sacru în acele locuri – are loc, viața lui Masumeh ia o întorsătură zdravănă, determinând-o să se întrebe ce vrea cu adevărat de la viață. Cert este că nu vrea să mai țină legătura cu frații ei, care au bătut-o și care au batjocorit-o în nenumărate rânduri, vrea să-și continue studiile și să nu uite de tatăl ei, unica persoană pe care a simțit-o aproape în adolescența ei și care a susținut-o.

Norocul ei este că bărbatul cu care s-a căsătorit o susține la rândul său în continuarea studiilor și îi dă încredere în sine, determinând-o să aibă standarde înalte de la propria viață. Însă, din păcate, atât poate face pentru ea... fiind implicat într-un grup ce are ca principale subiecte politica și religia, este mai mereu plecat, uitând de multe ori că acasă are o femeie care-l așteaptă cu mâncarea caldă.

Într-un fel, mi-a plăcut modul lui de a gândi, deoarece îi dă de înțeles lui Masumeh că nu trebuie să se ia după concepțiile pe care societatea i le impune. Astfel, o determină să realizeze că, deși este femeie, nu este nevoită să aibă grijă de curățenie și să facă în fiecare zi mâncare, ci trebuie să aibă aspirații mai mari de la viață, concentrându-se pe educație și dezvoltare personală.

Însă, dacă ne trezim la realitate, observăm necestitatea acestor activități, mai ales când apar și copiii. Dacă înainte Masumeh suferea din cauza absenței soțului ei, de-a lungul apariției celor trei copii în viața ei, observă cât de dificil îi este să se descurce de una singură. Însă, fiind pusă în fața faptului împlinit, este nevoită să se descurce și, mai mult decât atât, le oferă o educație de invidiat.

Mi-a plăcut la nebunie relația dintre ea și copiii ei. Deși abătută de atâtea griji, Masumeh reușește de fiecare dată să-și facă timp pentru copiii ei, să observe ce personalitate își formează fiecare și să le dea sfaturi. Se observă de asemenea și iubirea maternă, care este atât de frumos prezentată și care, inevitabil, te înduioșează.


Există un singur băiat minunat pe pământ și e cel al fiecărei mame.

Masumeh ține extrem de mult la copiii ei, cei doi băieți și fata reprezentând motivul pentru care continuă să lupte împotriva suferinței.

Din fericire, încă nu uitasem să râdem!

Absența tatălui este totuși resimțită în familie, mai ales de către cei doi băieți. Atunci când își face apariția, brusc chipurile băieților se înviorează și caută să stea cât mai mult în prezența lui.

Le-am făcut baie copiilor și am mai rămas puțin sub jetul cald și revigorant al dușului. Speram ca apa să spele și toată durerea ultimelor zile, dar știam că acel coșmar va rămâne întipărit pentru totdeauna în mintea mea și că nu-l voi ierta niciodată pe Hamid pentru absența lui într-un moment atât de dificil.

Faptul că este implicat în activități politice ilegale, îl determină pe bărbatul casei, Hamid, să le pună viața în pericol, atât copiilor, cât și soției lui. Este deranjantă indiferența lui, deoarece, deși a fost la rândul lui forțat să se însoare cu Masumeh, și-a luat această responsabilitate, de a avea grijă de familie. Faptul că băieții lui îl venerează, iar el le acordă atât de puțină atenție, n-are cum să nu îți sfâșie inima.

Masumeh suferă la rândul ei când își vede copiii în aceste momente și astfel încearcă să le fie alături și să le aline durerea.

Din păcate, nu aveam cum să-mi apăr fiii de cruzimea vieții și de realitatea amară.

La un moment dat, cartea se axează destul de mult pe aceste activități politice, deoarece ajung să se facă diferențe între oameni, pe fundal aflându-se războiul. Trebuie să recunosc că la un moment dat n-am înțeles unele chestiuni legate de politică, dar cred că tocmai pentru că nu primim foarte multe detalii legate de acestea, fapt ce mi s-a părut potrivit, deoarece probabil acțiunea ar fi devenit relativ plictisitoare. Observăm totuși că fiecare cetățean are concepții fixe și îl privește cu dispreț pe cel a cărui opinie este diferită de a lui, fapt ce duce la neînțelegere și evenimente care aduc chiar moartea.

Finalul cărții este sfâșietor, punându-se în evidență destinul femeii puse întotdeauna într-un plan secundar, ale cărei sentimente nu contează și care trebuie să respecte normele unei societăți cu concepții ipocrite.

N-am de gând totuși să vă spun cum se sfârșește cartea, pentru că n-ar mai avea niciun farmec, însă sper că v-am făcut îndeajuns de curioși încât să vă determin să citiți această carte minunată, care îți atinge corzile sensibile și îți prezintă realitatea crudă.

P.S. Sunt folosite și multe cuvinte care nu au fost traduse, iar acesta mi s-a părut interesant:

Mahram = persoana de sex masculin care poate să vadă o femeie musulmană fără văl (de exemplu tatăl, fratele, fiul și, uneori, și medical). Toți ceilalți sunt namahram


Citate:

  • Ce senzație minunată să găsești, ca o fetiță, adăpost în brațele propriului fiu.”
  • Cât ești tânăr te gândești la viitor, la ce se va întâmpla peste un an, la unde vei fi peste cinci ani… îți dorești ca zilele să treacă mai repede. Dar când totul ți s-a întâmplat deja și nu mai ai un viitor, te întorci să te uiți la trecut.”
  • „Nimeni nu ne vrea pentru noi înșine, pentru ce suntem, toți ne vor pentru ei înșiși.



Rating:



Dacă vreți să comandați cartea, o găsiți aici, pe site-ul librăriei și anticariatului Târgul Cărții. Eu le mulțumesc din suflet pentru ocazia de a citi această carte minunată și vă îndemn să cumpărați cu încredere de la ei și să profitați de prețurile excepționale!

Recenzie: „Să bați din palme cu o singură mână" - Richard Flanagan


Autor: Richard Flanagan

Anul publicării: 2016

Categoria: clasici contemporani, dramă

Număr pagini: 352

Editura: Litera


Descriere:

Într-o noapte geroasă din 1954, o femeie coboară treptele bărăcii unde spera să înceapă o nouă viață și dispare în iarna australiană, lăsând în memoria Sonjei, fiica ei de trei ani, doar ecoul unui cântec de leagăn. Mulți ani mai târziu, Sonja se întoarce în locurile copilăriei, vrând să înțeleagă motivele acestui abandon. Își întâlnește tatăl, a cărui furie a alungat-o de acasă, și trebuie să se confrunte cu demonii trecutului: ororile ocupației naziste din Slovenia, țara ei de origine.

“Să bați din palme cu o singură mână” zugrăvește barbaria unei lumi vechi și asprimea unei țări noi, unde destine fără speranță caută să se răscumpere prin iubire.

Părerea mea:

Stăteam și mă întrebam ce înseamnă o carte cu adevărat bună și la ce vrea să primească cititorul din partea autorului. Se întâmplă să vrem să ni se ofere o poveste parcă scoasă din basme, la care visăm dintotdeauna, o poveste a cărei personaj principal să fie genul de care ne-am îndrăgosti, o poveste care să ne ofere informații despre o anumită cultură ori pur și simplu o poveste care să ne pună pe gânduri, care să ne ofere emoție și să ne prezinte realitatea așa cum e ea.

Cred că în ultima categorie aș clasa cartea Să bați din palme cu o singură mână, pentru că emoția transmisă este sfâșietoare, iar povestea Sonjei, deși poate pare lipsită de sens, ne pune pe gânduri și ne teleportează într-un univers al suferinței.

Sonja este o fetiță care a fost părăsită de către mama ei la vârsta de trei ani și care a rămas cu tatăl ei, un alcoolic desăvârșit, căruia nu-i pasă de viitorul fiicei lui. Ea se hotărăște să plece în Sydney, pentru un viitor mai bun, însă, după un timp, se întoarce pe teritoriul australian, pentru a înțelege motivul acestui abandon. Așadar, ne este prezentată viața ei, încă din copilărie. Aflăm astfel că, atunci când era mică, Sonja a locuit alături de diferite familii, însă, într-un final, tatăl ei a hotărât că nu poate să aibă încredere în acei oameni, așa că a rămas alături de el.

Încă de la primele pagini m-a emoționat subiectul cărții, deoarece abandonul mi se pare un subiect delicat. Plecarea Mariei Buloh, mama Sonjei, se datora în principal indiferenței soțului ei, care punea întotdeauna băutura pe primul loc. Cartea s-a bazat mai mult pe relația dintre fiică și tată, însă lipsa mamei în familie se resimte de-a lungul textului.

Plecarea Mariei are un mare impact asupra gândirii și comportamentului Sonjei, chiar dacă la vârsta de trei ani nu-și putea da seama de acest lucru. Când e îndeajuns de mare încât să realizeze situația în care se află, Sonja se leagă foarte mult de trecutul ei dureros și trăiește cu frica de atașare și de schimbare. Se consideră pedepsită din cauza faptului că mama, o ființă atât de semnificativă în viața unui copil, a părăsit-o, drept pentru care refuză să-și maximizeze potențialul. Cred că din acest punct de vedere m-a controversat cel mai tare cartea, deoarece mi-ar fi plăcut să văd o evoluție în Sonja, să văd că se luptă cu emoțiile ei și că reușește să dea dovadă de tărie de caracter.



Sonja nu se considera nici bună, nici puternică și nici prietenoasă. Se întreb  dacă, în alte împrejurări – dacă și-ar fi cunoscut mama, dacă mama ei ar fi fost alături de ea tot timpul acesta –, ea însăși ar fi fost altfel: mai bună, mai prietenoasă, mai puternică, fără să fie pedepsită mereu. Fiindcă se simțea pedepsită și credea că pedeapsa era îndreptățită, altfel ce scuză ar fi avut? Fiindcă, dacă nu exista nici o scuză pentru orice suferință din lume, poate că aceasta era soarta bărbaților și a femeilor, să dea naștere suferinței așa cum dădeau naștere copiilor.

Însă ea continuă să înfățișeze o atitudine negativă, fiindu-i frică să se atașeze prea mult de o persoană, trăind mereu cu teama că aceasta o va abandona într-un final.

Sonja evita ca oamenii să devină o parte din viața ei fiindcă a-i lăsa să intre în viața ei era, inevitabil, echivalent cu a-i invita să i-o și părăsească, iar asta însemna să resimtă durerea singurătății cu aceeași intensitate, cu același abandon cu care percepuse pentru prima oară lumina.

După cum spuneam, se pune foarte mult accentul pe relația dintre Sonja și tatăl ei. Cel din urmă este prezentat ca un bărbat trecut prin viață, care a trăit ororile războiului și pe care viața l-a pedepsit. Băutura cred că este un fel de refugiu pentru el, deoarece poate să uite de toate și să pretindă că trăiește o viață fericită.

Oamenii beau nu ca să se bucure de prezent, ci dintr-un motiv mult mai presant, din dorința de a uita trecutul și a nega viitorul. Destinația lor nu era plăcerea, ci uitarea.

Însă, dacă băutura ar fi avut doar acest efect, uitarea evenimentelor neplăcute, n-aș fi avut nicio problemă cu personajul. Dar faptul că băutura îl face să nu acționeze conform gândirii lui, nu este tocmai în regulă, mai ales privind din perspectiva Sonjei. Aceasta suferă din cauza atitudinii tatălui ei, primindu-și de cele mai multe ori porția de bătaie, dar hotărând să nu-și exteriorizeze sentimentele.

Personajele pot să zic că sunt ieșite din comun, gândesc într-un mod diferit și acționează într-un mod diferit. Sonja e de părere că niciun om nu trebuie să plângă, așadar, deși se simte umilită, jicnită și simte durerea în tot corpul, refuză să lase lacrimile să i se prelingă pe obraji.

Cei doi nu au o relație propriu-zisă, deoarece cuvintele nu își au locul în familia lor. Cuvintele sunt de prisos, fiindcă cel puțin Bojan, tatăl Sonjei, dă dovadă că nu-i pasă de viitorul fetei.

Totul se ducea de râpă, totul se îndrepta spre un moment, o acțiune din care amândoi aveau să-și dea seama, instinctiv, că totul s-a sfârșit. Nu din cauza lucrurilor care fuseseră spuse, ci a muntelui, din ce în ce mai înalt, de lucruri care rămâneau nespuse, a felului în care tăcerea dintre ei, care-i legase cândva ca niște lanțuri de oțel, se transformase într-o prăpastie tot mai adâncă.

De aici se trage și titlul cărții, pe care sunt încântată că l-am regăsit într-un fragment. Cred că acesta prezintă de fapt faptul că, deși cele două personaje erau fizic una lângă alta, psihic și afectiv se simțeau la mii de kilometri depărtare. Titlul exprimă neputința și lupta împotriva durerii.

Tot ce rămăsese, gândi Sonja, era ea. Și el. În afară de ei, doar o casă devenită șopron, o livadă pe care plugul o transformase într-un țarc pustiu. Mirosul unui copac fără flori. Fereastra lui Jean fără dantelă. Ca atunci când bați din palme cu o singură mână.

Mi-a plăcut foarte mult și stilul autorului, care are un mod special de a relata întâmplările. Transmite multă emoție și, deși povestea nu se bazează neapărat pe o acțiune în sine, te face să intri în acel cadru și să vrei să le alini personajelor durerea. Citatul acesta cred că e relevant pentru a vedea stilul lui Richard Flanagan:

Zile și săptămâni au zburat cu viteza câtorva secunde, iar câteva secunde s-au întins ca o eternitate a suferinței. Cele întâmplate au depășit orice limită a toleranței și s-au comprimat dincolo de orice logică, deci nu pot fi înțelese sau explicate.

M-a surprins sinceritatea lui și faptul că până și el a recunoscut că unele lucruri pur și simplu nu pot fi explicate și nici înțelese. Așadar, nu vă așteptați să înțelegeți în totalitate cartea, pentru că veți rămâne cu câteva semne de întrebare (cel puțin mie așa mi s-a întâmplat), dar eu zic că uneori merită să ne facem timp și pentru astfel de lecturi.

Cartea nu cred că este pentru oricine, așadar o recomand în special celor cărora le place ca o carte să le transmită emoție și celor care vor să intre în lumea unei fetițe al cărei destin este prezentat într-un mod sincer și realist.

Vă urez lectură plăcută!

P.S. Nu știu dacă ați observat, îmi place să extrag și informații legate de istorie sau despre diferite culturi, așa că mă bucur că am regăsit și aici ceva:

Se spune că împăratul Chinei, Shi Huangdi, a poruncit atât construirea Marelui Zid Chinezesc, cât și distrugerea tuturor cărților scrise înainte de domnia lui, astfel încât istoria să înceapă cu el și cu zidul lui.

Citate:
  • „A nu te teme înseamnă să-ți imaginezi o lume dincolo de propria experiență de viață.
  • „Trecutul nu este soarta ta, singură îți faci viața, ca atunci când conduci mașina, fie încet, neriscând nimic, necâștigând nimic, fie repede, când tot ceea ce contează e ce ai în față, în clipa asta, iar tot ce e în spate nu mai are relevanță.
  • „Sunt unele lucruri care contează mai mult decât cuvintele.


Rating:



Dacă vreți să comandați cartea, o găsiți aici, pe site-ul Editurii LiteraEu le mulțumesc din suflet pentru ocazia de a citi această carte minunată și vă îndemn să cumpărați cu încredere de la ei și să profitați de titlurile excepționale!


Recenzie: „Arta visării" - Lucy Keating


Autor: Lucy Keating

Anul publicării: 2016

Categoria: adolescenți, ficțiune

Număr pagini: 328

Editura: Trei


Descriere:

De când se știe, Alice îl visează pe Max, un băiat pe care nu l-a întâlnit niciodată.

Împreună au călătorit prin toată lumea, au călărit pe elefanți roz, s-au bătut cu biscuiți în Muzeul Metropolitan de Artă și s-au îndrăgostit nebunește, iremediabil, unul de celălalt. Max e băiatul viselor ei (și doar al viselor ei) până în dimineața în care îl descoperă stându-i alături la oră, cât se poate de viu. Dar el habar nu are cine e Alice.

Când te îndrăgostești în vis, mai poate realitatea să-ți fie de ajuns?


Părerea mea:

Vi s-a întâmplat vreodată să visați pe cineva inventat de mintea voastră, care să fie atât de perfect încât să vă doriți să nu se mai termine visul, dar fix când se întâmpla ceva mai palpitant, să vă treziți? Ei bine, Alice continuă să-l viseze pe Max în fiecare seară, să călătorească alături de el în ținuturi magice, să aibă parte de momente romantice și să facă tot ceea ce-i dicta inima.

Însă oare se putea mulțumi doar cu visele, putea să se simtă fericită și iubită, să aibă fluturi în stomac, să simtă că nu mai e cu picioarele pe pământ, doar în vise? Până într-un anumit punct, așa ar fi crezut. Totul părea atât de perfect, abia aștepta să adoarmă doar ca să fie din nou alături de el, însă, într-o zi, visele au devenit parte din realitate...

Eu l-am inventat pe Max. Cel puțin asta mi-am spus întotdeauna. Toți bărbații pe care i-am adorat încă din copilărie, combinați într-un singur tip perfect. Problema e că m-am înșelat. Pentru că în ușa clasei, uitându-se direct la mine, stă Max. Max al meu. Max cel din visele mele. Max al meu despre care credeam că nu există în realitate.

Dar oare e atât de ușor ca într-o zi pur și simplu să ne trezim față în față cu persoana pe care o visăm pe timp de noapte? Totul pare atât de frumos și de magic, până când Max pare că nu o cunoaște și e atât de indiferent cu Alice.

Aventurile alături de el erau atât de palpitante, au ajuns în locuri minunate și au simțit iubirea plutind în aer, ca acum să se uite unul la altul ca și cum nu s-ar cunoaște.

Treaba e că nu pot s-o duc așa tot anul școlar. Tânjind după un tip pe care simt în adâncul sufletului că-l cunosc cu adevărat, dar care, în realitate, se poartă de parcă nici n-aș exista.

Alice trece printr-o perioadă în care nu știe cum să acționeze și se simte tulburată. Tatăl ei observă acest lucru și încearcă să o ajute cu un sfat sincer, în stilul lui științific.

Când  te îndrăgostești, creierul tău e inundat de un val de dopamină. Oamenii obțin același efect prin consumul de droguri. În principiu, devii dependent. Dar când dragostea, persoana la care ții, îți este luată, lucrul ăsta e procesat în aceeași parte a creierului care ne spune că ne-am ars, ne-am rupt un os sau ne-am zgâriat pielea. Prin urmare, ce îți zic eu, Gândăcel, e să nu-ți faci griji. “Inima îndurerată” nu e doar o expresie. Are o bază științifică. Deci nu trebuie să te simți prost pentru că ți-e dor de el. E perfect normal. Dar toate oasele rupte, arsurile ori inimile... ei bine, până la urmă toate se vindecă.

Deși nu-l regăsim atât de mult în acțiune pe tatăl ei, a fost un personaj care mi-a plăcut foarte mult, deoarece, nu numai că mi-a transmis căldura și tandrețea pe care o fiică trebuie să le simtă de la tatăl ei, ci mi-a oferit și câteva informații esențiale, pe care recunosc că nu le știam.

Tata mi-a explicat în șoaptă că în momentele de stres extrem sau atunci când suferă o traumă, oamenii de toate vârstele recurg la poziția fătului, deoarece e o cale instructivă de a proteja toate organele vitale și ne amintește de locul cel mai sigur din care am ieșit cu toții: uterul.

Revenind la relația dintre cei doi, cu timpul, Max nu mai rezistă și recunoaște că o cunoaște, ba chiar, mai mult decât atât, o visează la rândul lui. Iar visele lor corespund. Se întâlnesc în vise și au parte de momente minunate. Însă în realitate momentele lor sunt atât de magice? *Sper să nu-l luați ca pe un spoiler acest detaliu, însă este oricum prezentat destul de devreme și vine de la sine.*

Cei doi află că, atunci când erau mici, au fost duși la CDV – Centrul pentru descoperirea viselor. Și, de atunci, se tot visează unul pe celălalt, dar habar nu au cum de au ajuns în acest stadiu, ce li s-a întâmplat și cum pot remedia acest lucru.

Desigur, este frumos să știi că te vei culca și în vis te vei întâlni cu persoana pe care o iubești, însă în realitate Max are o iubită și vrea să-și ducă viața liniștit. Acest lucru o doare cel mai tare pe Alice, care credea că, acum că s-au întâlnit și în realitate, lucrurile pot sta ca în vise.

Lectura devine din ce în ce mai captivantă, odată ce Alice și Max încearcă să deslușească misterul viselor. Deși se visează de atâția ani, nu știu detalii personale despre viața fiecăruia, nici măcar nu pot spune că se cunosc în adevăratul sens al cuvântului.

O vreme stăm întinși în tăcere, simțind pe față razele soarelui. Dacă ăsta ar fi un vis, m-aș răsuci pe burtă și mi-aș răsuci degetele în buclele lui castanii și dese. Sau i-aș gâdila în joacă lobii urechilor. Când visăm, suntem mereu legați unul de altul. Dar ăsta nu-i un vis. Mă întreb dacă și lui îi e la fel de dor de vise pe cât mi-e mie. De un moment în care să nu existe nicio distanță între noi.

Așa că, de-a lungul firului epic, asistăm și la înfiriparea relației lor din realitate. Deși visele par atât de magice, ceea ce este evidențiat în carte este faptul că trebuie să ne bucurăm de clipa pe care o trăim alături de o persoană dragă și să fim noi înșine. Dacă în vis, Max pare băiatul perfect, abia în realitate Alice are ocazia să-l descopere și să afle că perfecțiunea nu există, ci doar frumusețea sufletului și a momentelor semnificative.

Mă surprinde că un gest atât de mic poate să pară atât de important. Că uneori nu ne dăm seama câtă liniște ori tristețe ținem în noi până când atingerea unei persoane dragi descătușează totul, ca și cum întregul trup ar răsufla ușurat.

Trebuie să recunosc că nu mă așteptam la o idee atât de creativă, la început având impresia că e o carte superficială. Este o lectură ușor de citit, cu substanță și cu momente pline de emoție. Am învățat că trebuie să mă bucur mai mult de persoanele din jurul meu, să le arăt mai mult afecțiunea și să le iubesc necondiționat. 

Visele ne pot duce pe tărâmuri mult râvnite, însă realitatea este cea care ne aduce emoție și care ne permite să ne bucurăm de viață și de persoanele din jurul nostru.

Vă recomand cu drag cartea, dacă vreți să parcurgeți o poveste originală, cu personaje care mai de care mai interesante, relatată într-un mod cursiv și plăcut!

Vă urez lectură plăcută!


Citate:

  • „În vis știu întotdeauna că mergem într-un loc grozav. Însă chiar dacă nu ajungem niciodată acolo, nu contează, pentru că sunt cu tine.”

  • „Ne zâmbim doar, până când zâmbetul nu mai e o parte din fața mea, ci fața mea e o parte din zâmbet.”

  • „Se pare că dragostea te înfrumusețează.” 

  • „Se pare că cele cinci caracteristici principale ale viselor pot fi toate atribuite și bolilor mintale. Unu, emoțiile puternice. Doi și trei, gânduri și organizare lipsite de logică. Patru, acceptarea faptului că tot ceea ce vedem, oricât de bizar ar fi, e adevărat. Și, desigur, cinci, dificultatea de a ne aminti experiența. Toate aceste cinci elemente sunt resimțite și de pacienții afectați de delir, demență sau psihoză. Singurul motiv pentru care credem că nu suntem nebuni e faptul că, în timpul viselor, dormim și nimic din ceea ce se petrece în mintea noastră nu e voluntar.


Rating:



Dacă vreți să comandați cartea, o găsiți aici, pe site-ul librăriei și anticariatului Târgul Cărții. Eu le mulțumesc din suflet pentru ocazia de a citi această carte minunată și vă îndemn să cumpărați cu încredere de la ei și să profitați de prețurile excepționale!



Un produs Blogger.