Recenzie: „Castelul de sticlă" - Jeannette Walls

Titlu: Castelul de sticlă

Autor: Jeanette Walls

Anul publicării: 2015

Categoria: ficțiune, memorialistică

Număr pagini: 374

Editura: Art


Descriere:

Castelul de sticlă este povestea adevărată și tulburătoare a unei familii nonconformiste pentru care aventura, spiritul liber și traiul neîngrădit de reguli inutile sunt mai presus decât confortul unui cămin tipic. Soții Walls își cresc cei patru copii învățându-i să nu se teamă de nimic, să gândească liber, să fie independenți, dar toate acestea vin cu prețul unei vieți de nomazi, al absenței unei case decente și, de multe ori, al lipsei mâncării și hainelor. Rex Walls, tatăl, un tip carismatic, de o extraordinară inteligență, îi învață pe copii istorie, fizică, vânează demoni împreună cu ei pentru a-i face să-și depășească temerile, le dăruiește stelele de pe cer de ziua lor, dar, dincolo de toate, nu reușește să le asigure un trai decent. Peste ani, fiica cea mijlocie, Jeannette, își povestește copilăria într-o carte unică, de un umor extraordinar, dar și de o profunzime emoționantă.

Ceea ce face adesea această carte atât de specială, devenită bestseller în numeroase țări, nu este doar curajul lui Jeannette Walls de a scrie lucrurile pe care un om obișnuit le-ar ascunde poate, din jenă, ci faptul că face asta cu tandrețe și dragoste față de familia sa, încercând mai degrabă să-și înțeleagă părinții decât să-i judece.

Părerea mea:

God, nici nu știu de unde să încep. Mi-a plăcut cartea asta atât de mult și m-a bulversat în același timp, încât le-aș spune pe toate deodată!  
         
Dar totuși, pentru a începe de undeva, vreau să vă spun că avem de-a face cu o poveste și cu niște personaje total ieșite din comun. Și nu, nu-i vorba de zâne, elfi sau mai știu eu ce. E vorba despre o realitate, despre o familie care trăiește în niște condiții diferite față de majoritatea, iubind aventura, libertatea, dar, în același timp, nesimțind confortul unei încăperi călduroase, cu toate necesitățile de care are nevoie un om îngrijit.

Părinții lui Jeannette, Brian, Lori și Maureen au o gândire atipică, nefiind de acord cu multe aspecte pe care poate că noi le-am considera normale. Se mută dintr-un colț de pământ în altul, admiră stelele, stau în deșert, dorm în cutii de carton și au parte de o grămadă de peripeții care nu le pot oferi echilibru și confort în viață.


Deși la început mi-a fost greu să mă obișnuiesc cu stilul lor, trebuie să recunosc că l-am adorat. Cred că mulți dintre noi ne-am dorit la un moment dat să ducem o astfel de viață, iar în această carte ne este prezentat curajul unei familii de a depăși gândirea umană și de a face imposibilul să devină realitate.

Ei încearcă să-i educe pe copii în felul lor, învățându-i să fie independenți și curajoși. Astfel, Jeannete (naratorul) încă de la vârsta de 2 ani își fierbea singură crenvurști, atunci când părinții nu erau acasă. Însă, inevitabilul s-a produs și, într-o zi, a declanșat un incendiu. Bineînțeles că părinții ei nu erau de acord cu spitalele, așa că au răpit-o cât timp nu erau medicii și asistenele îndeajuns de atenți, lucru ce a conferit situației amuzament. Ce m-a impresionat foarte mult la această scenă este faptul că, deși Jeannette a trecut prin acest eveniment care te marchează, atât la propriu, cât și la figurat, următoarele zile chiar se juca cu focul, nefiindu-i frică de posibilitatea unui nou incendiu.

Deși mi-a plăcut faptul că părinții le implementează principii sănătoase și le oferă o viață plină de energie, cartea ia diferite întorsături, prezentându-ne și partea goală a paharului. La un moment dat, simți nevoia de confort, de siguranța că ai casa ta, în care să-ți fie cald, însă acest lucru se pare că părinții nu l-au putut avea. De fapt, nu au vrut să-l aibă, punând copiii în situații dificile.


Ei ajung să mănâne din gunoaie, să se îmbrace cu aceleași haine până nu mai rezistau să simtă mirosul lor, în timp ce părinții par să nu aibă niciun fel de problemă, fapt ce pur și simplu te bulversează.

Mama lor cred că m-a enervat cel mai mult, deoarece n-am simțit acel sentiment de protejare pe care fiecare mama ar trebui să-l prezinte față de copiii săi, ci din contră, când făcea rost de mâncare, se ascundea de copii și, în loc să le prepare mâncare când făcea rost de alimente, prefera să se dedice artei.

– De ce să-mi petrec întreaga după-amiază pregătind un fel de mâncare care-o să dispară într-o oră, când, în acest timp, pot face o pictură care să rămână pentru totdeauna?


De asemenea, era egoistă, punându-se întotdeauna pe primul loc, de copii amintindu-și din când în când, fapt ce m-a enervat la culme. Știți momentul ăla în care vrei să întrerupi firul acțiunii și să elimini un personaj ori cel puțin să-i schimbi gândirea? Cam așa a fost în cazul meu...

Singurul autobuz din Welch pleca la șapte și zece dimineața. Trebuia să fiu în stație înainte de șapte. Mama m-a anunțat că, pentru că nu obișnuia să se trezească devreme, nu se va trezi să mă conducă.

Faptul că nu aveau căldură, cel puțin pe timp de iarnă, te face să ai un fior, parcă să simți tu frigul pe care cu siguranță că personajele l-au simțit.

Să fii bolnav înseamnă să stai acasă, într-o locuință înghețată, în loc să-ți petreci ziua într-o sală de clasă cu o temperatură agreabilă.

Aș zice că membrii familiei Walls trăiesc într-o minciună totală, pretinzând că se distrează și că sunt lipsiți de griji, când de fapt, cel puțin în sufletele copiilor, există o mulțime de sentimente de tristețe și îngrijorare.

– Mi-era foame! 
Mama m-a privit surprinsă. Încălcasem una dintre regulile nescrise: trebuia să ne prefacem tot timpul că viața noastră era o aventură lungă și incredibil de distractivă.

Sunt conștientă că pentru unii oameni arta poate ține chiar de foame, însă în joc sunt puse niște suflete pure și nevinovate. Majoritatea banilor strânși se duceau pe acuarele și pensule pentru mamă, mâncarea fiind pusă de obicei pe ultimul plan.

De capul familiei, Rex Walls, mi-a plăcut mai mult. Este extrem de inteligent, oferindu-le copiilor informații din multe domenii și mi s-a părut tipul omului visător. El, împreună cu Jeannette, își dorea să construiască un castel de sticlă și să locuiască acolo. Oare vor reuși să-l construiască? Vă las pe voi să vedeți acest lucru...

– Alegeți steaua preferată, mi-a zis tata în noaptea aia.Mi-a spus că o pot păstra pentru totdeauna. A zis că era cadoul meu de Crăciun.



Ce nu mi-a plăcut la el este faptul că dădea foarte mulți bani pe băutură, iar, când întrecea limita, se schimba radical. Copiii încercau să stea cât mai departe de el în acele momente, dorința lor cea mai mare fiind ca el să se lase de băut. De multe ori le-a spus că o să le respecte dorința, însă erau doar promisiune deșarte, lucru ce nu poate să nu-ți sfâșie inima.

În ciuda condițiilor execrabile, copiii sunt foarte inteligenți, deoarece părinții încearcă să îi educe în felul lor, având cunoștințele necesare pentru a face acest lucru. Așadar, ne dăm seama că avem de-a face cu o familie nonconformistă, dar care pune accentul, în felul ei, pe educație și cunoștințe.

Mama ne pusese pe toți să citim cărți fără ilustrații încă dinainte de-a împlini cinci ani, iar tata ne învățase matematică. De asemenea, ne învățase o serie de lucruri cu adevărat importante și folositoare, cum ar fi să comunicăm în codul Morse și să nu mâncăm niciodată ficatul unui urs polar pentru că în el se găsește atât de multă vitamina A, încât ne-ar putea ucide.

În același timp, ei dau dovadă de maturitate, deoarece de fiecare dată au încercat să-și înțeleagă părinții, nu să-i judece, lucru care e de lăudat.

Deși la început ne obișnuim cu viața lor agitată, cu timpul simțim intens trăirile copiilor și parcă vrem să evadăm din acel spațiu, să ne îndepărtăm cât mai mult de părinții Walls...

Cartea asta mi-a oferit toate stările posibile: distracție, simțul umorului, dramă, sentimente contradictorii, aventură, suferință. Așadar, m-a determinat să o ador!

Mi-am dat seama că, trăind în acest mod, nu te plictisești niciodată, fiecare zi aduce ceva nou și devine palpitantă, însă faptul că stai cu grija că următoarea zi poți rămâne fără casă, mâncare și căldură, nu mă mai încântă. Așadar, realizezi că fiecare lucru are părțile sale bune și părțile sale rele, însă depinde de tine pe care vrei să le vezi. Deși tindem să credem că totul se întâmplă din cauza sau datorită sorții, eu una am tras concluzia că destinul ți-l faci singur, având puterea de a alege ceea ce vrei în viață.

În același timp, mi-am dat seama că, în orice moment, trebuie să ai curajul să acționezi conform gândirii tale și să nu stai cu grija părerii pe care și-o vor face cei din jur în urma acțiunilor tale.

Viața e prea scurtă să ne facem griji despre ce cred alți oameni.

Consider că e un must-read această carte, deoarece îți oferă posibilitatea să faci parte dintr-o familie atipică, să-ți clădești principii esențiale și să-ți dai seama ce stil de viață vrei să adopți. Vi-o recomand cu cel mai mare drag și sper să descoperiți frumusețea ei.

Vă urez lectură plăcută!


Rating:


– Lucrurile se vor rezolva în cele din urmă.  
– Și dacă nu se rezolvă? 
– Asta înseamnă că încă n-ai ajuns la urmă.

Recenzie: „Fata din tren" - Paula Hawkins


Autor: Paula Hawkins

Anul publicării: 2015

Categoria: ficțiune

Număr pagini: 408

Editura: Trei


Descriere:

Rachel merge în fiecare dimineață cu același tren. Știe că va aștepta la același semnal defect, timp în care va urmări ritualul de dimineață al unui cuplu ce locuiește într-o casă de lângă calea ferată.

I-a botezat “Jess și Jason” și viața lor i se pare perfectă.

Până când într-o zi vede ceva ce o șochează.

Totul se schimbă și Rachel are șansa de a lua parte la viețile pe care le-a observat doar de pe margine.

Peste 1,8 milioane de exemplare vândute în doar patru luni, în Statele Unite.

“Misterios și pasionant – Fata din tren este un thriller de primă mână, care te face dependent de viciul cititului.” S.J. Watson, autorul bestsellerului Înainte să adorm

Părerea mea:

O carte misterioasă, care te ține în suspans și care nu-ți permite să o lași jos până nu o termini...

Auzisem foarte multe despre această carte, iar când am pus mâna pe ea, poate că am fost prea entuziasmată. Să nu înțelegeți greșit, mi-a plăcut cartea, unele aspecte chiar mi s-au părut interesante, dar mă așteptam la ceva mai mult, mă așteptam la un secret mai misterios, la ceva ieșit din comun.

Mi s-a părut interesant acest concept, cum Rachel călătorea în fiecare zi cu același tren, urmărind un cuplu care de la câțiva metri părea perfect. I-a numit Jess și Jason și de fiecare dată când trecea pe lângă casa lor, își imagina cum e viața acestora, cât de frumos e să fie împreună și cum par perechea ideală. Întotdeauna mi-a plăcut să observ oamenii, să mă gândesc că fiecare dintre noi duce o viață diferită, drept pentru care acest aspect mi-a plăcut la nebunie. Am învățat că, atâta timp cât nu suntem în pielea unui om, nu putem să ne dăm seama ce viață trăiește, cum se simte, ce își dorește. Putem spune despre o persoană că are cea mai genială viață, ca mai apoi să descoperim că nu e atât de roz precum o vedem noi, că în spatele acestui cadru ieșit din basme, se află poate un peisaj creionat în culori sumbre.

De personaje nu pot să zic că m-am apropiat, deoarece nu m-am regăsit cu niciunul dintre ele. Rachel, de când a aflat că nu poate avea copii, a intrat într-o oarecare depresie, bând peste măsură. Tom, soțul ei, dorindu-și foarte mult un copil și nemaisuportând comportamentul lui Rachel, o înșală cu Anna și într-un final se căsătorește cu ea și au o fetiță pe nume Evie.

Intrând puțin în viața fiecărui personaj, observăm că acțiunea este bazată pe povestea unor oameni triști. Nu pot să zic că m-a deranjat acest lucru, pentru că nu toate cărțile au personaje vesele, însă cred că acesta a fost un obstacol în îndrăgirea personajelor. Rachel este dependentă de băutură, ceea ce o face o femeie vulnerabilă și disperată. Încă îl iubește pe Tom și n-are de gând să-i dea pace, să-l lase să-și trăiască liniștit viața alături de Anna. Dacă de Rachel nu am reușit să mă apropii, ei bine pe Anna n-am plăcut-o deloc. Mi s-a părut de la început încrezută și răutăcioasă, dar mai ales egoistă, considerându-se cea mai frumoasă femeie.

Acțiunea e construită pe baza mai multor capitole, relatate din perspectiva fiecărui personaj, mai exact din punctul de vedere al lui Rachel, Tom, Anna și Megan. Femeia menționată la sfârșit este de fapt Jess, tipa care părea perfectă alături de Scott (Jason). Mi-a plăcut foarte mult acest lucru, deoarece ne facem o părere mai accentuată despre personaje, reușind să vedem cum gândesc. Acțiunea a avut continuitate, nu ni s-a prezentat o scenă din două perspective, ci pur și simplu continua din perspectiva altui personaj, fapt ce mi-a plăcut și mai mult.

Cel puțin la început, întâmplările sunt oarecum monotone, până când Rachel devine parte din viața cuplului văzut doar din tren, oarecum din lumea creionată doar în imaginația ei, deoarece descoperă că nu e chiar așa cum și-o imagina ea.

Trenul trecea încet și eu am aruncat o privire spre șine. Simțeam că amețesc, ca și cum trăiam experiența ieșirii din propriul corp, ca și cum mă priveam din afara mea.

Într-o zi vede ceva care o șochează, care o face să-și pună întrebări despre frumosul cuplu. Sincer, mă așteptam să fie ceva mai miraculos, însă nu am găsit atât de șocant acest secret descoperit de Rachel. Într-adevăr, pe parcurs, acțiunea devine mai complexă, iar spre sfârșit lucrurile se leagă între ele, personajele dându-și jos măștile. Romanul aduce puțin cu unul polițist la un moment dat, însă nu chiar atât de mult cum mi-aș fi dorit eu.

Revenind puțin la viciul lui Rachel, parcă îmi venea să intru în mijlocul acțiunii, să întrerup șirul întâmplărilor și să-i spun: “Gata, ajunge, nu mai bea!. Am înțeles că, pentru o persoană care s-a obișnuit în acest mod, e greu să-și schimbe dintr-odată obiceiurile, dar mi-ar fi plăcut să fie mai ambițioasă. Este și o fire ușuratică, deoarece e într-o relație cu un bărbat pe nume Scott, însă gândul îi este numai la Tom. Din acest punct de vedere, autoarea ne-a lăsat în ceață, deoarece parcă Scott nici măcar nu făcea parte din viața ei. Ne-a fost prezentat la început, ca pe parcurs să nu mai apară deloc în acțiune. Nu prea i-am văzut rostul în carte, mai ales pentru că are același nume cu soțul lui Megan, lucru care m-a derutat prima oară.

Cartea îți oferă suspans și mister. Deși mi se părea monotonă acținea, ceva în mine voia să treacă la următorul capitol și tot așa. Făcând parte din acțiune, te întrebi ce se va mai întâmpla cu personajele, cine este răspunzător de anumite fapte și cum vor ajunge acestea în final.

Spre sfârșit, deși aveam o bănuială, m-am lăsat surprinsă când a ieșit la suprafață secretul, deoarece nu eram sigură dacă am dreptate. Totuși, mi s-au părut oarecum superficiale personajele, la un moment dat chiar îmi spuneam “Serios, cine ar face așa ceva în situația de față?”.

Cum la sfârșitul fiecărei cărți îmi place să descopăr ce lecție mi-a oferit lectura citită, din aceasta am tras concluzia că nu trebuie să ai încredere în nimeni. Până și persoanele pe care poate că le considerai cele mai sincere și de încredere, pot purta o mască, pe care la un moment dat ori se hotărăsc să o dea jos și să-și arate latura urâtă, ori reușesc să te păcălească și să te facă să trăiești alături de o persoană falsă. De asemenea, îți dai seama că nu trebuie să te iei după aparențe, că viața unora poate părea superbă, însă fiecare are problemele lui, care poate că ție ți se par mici, dar care poate pentru ei înseamnă tot ce au mai scump.

Așadar, am reușit să extrag niște învățăminte esențiale în viață, să intru într-o acțiune care îți oferă suspans, mister și secrete nedezvăluite și să văd întâmplările atât din tren, cât și din afara lui. Dacă vreți să aflați secretul despre care e vorba și să intrați în pielea unor personaje care ajung să-și arate adevărata față, vă invit cu drag să lecturați „Fata din tren”.

Vă urez lectură plăcută!


Citate:
  • “Viața nu e un paragraf și moartea nu e ceva între paranteze.”



Rating: 

I-am dat 4 fluturași deoarece, cum am menționat și în recenzie, mă așteptam la ceva mai mult și mi s-a părut superficială pe alocuri. 





Dacă vreți să comandați cartea, o găsiți aici, pe site-ul librăriei online Librex.ro. Eu le mulțumesc din suflet pentru ocazia de a citi această carte minunată și vă îndemn să comandați cu încredere de la ei!


Cărți noi în bibliotecă - Librex

Heii, lume! :D Am primit recent un colet de la site-ul online Librex.ro, așa că vreau să vă arăt și vouă cu ce mi-am înnoit biblioteca.

Am câștigat cărticelele în urma unui concurs organizat de Literatura pe tocuri. Premiul a fost un voucher de 150 de lei, așa că m-am răsfățat și mi-am luat cărțile pe care voiam să le citesc de mai mult timp sau care mi-au făcut cu ochiul.

Astfel, s-au strâns 5 cărți, însă eu o să vă prezit numai 4, pentru că Ghici cine moare primul” n-a reușit să ajungă încă.



E cartea de care m-am apucat când am primit coletul, deoarece le-am răsfoit pe toate și mi-a atras atenția aceasta, fiind cu tot felul de imagini prin ea. Nu pot să vă zic nimic despre ea, pentru că încă nu mi-am format o părere. Nu înțeleg nici măcar exact despre ce e vorba, deși sunt la jumătatea cărții, dar sper să înțeleg pe parcurs.



De la această autoare am mai citit Mănâncă, roagă-te, iubește” (vezi aici recenzia), care este momentan cartea mea preferată. Nu o citisem înainte să solicit Lecții de magie, însă acum că am descoperit stilul autoarei, clar nu regret. Mi-a plăcut mult coperta și faptul că se regăsesc în ea sfaturi despre cultivarea creativității.



Vreau de atâta timp să citesc cartea asta, încât am zis că acum e momentul potrivit să o iau. Îmi place mult povestea cărții și abia aștept să o citesc. :D



Ok, poate că am fost puțin obsedată să am cartea asta în bibliotecă. :)) Dacă îmi iau și „Fangirl” mă declar mulțumită! Pur și simplu am vrut eu să am cărțile astea, mi se par tare simpatice și abia aștept să văd cum mi se pare cea pe care o am. Vă rog, nu râdeți de poză, știu că-i oribilă. Credeam că o să arate mai bine, dar da, era 3 dimineața și n-am chef să fac alta. :))


Cam astea au fost cărticelele pe care le-am primit și de care sunt tare încântată. Le mulțumesc enorm celor de la Librex, chiar fac o treabă minunată și sunt foarte generoși. Voi ce mai aveți nou prin bibliotecă, ce mai citiți? 


Recenzie: „Mănâncă, roagă-te, iubește" - Elizabeth Gilbert


Autor: Elizabeth Gilbert

Anul publicării: 2008

Categoria: jurnal de memorii, călătorie

Număr pagini: 360

Editura: Humanitas


Descriere:

La 30 și ceva de ani, Liz Gilbert are tot ce-și poate dori o femeie ambițioasă. Și totuși e asaltată de îndoieli, suferă de panică și insatisfacții. Urmează divorțul, prăbușirea în depresie, o relație catastrofală…

Așa că Liz abandonează totul și pleacă în lume de una singură. În Italia, gustă la dolce vita și deliciile ei culinare, punând “cele mai fericite 12 kilograme din viață. În India, află într-un ashram, prin asceză (trezire la 3 dimineața, meditație și frecat de podele), ce este căutarea spirituală. În Indonezia, încearcă să-și reconcilieze trupul cu sufletul, să descopere echilibrul care se cheamă fericire - și își găsește marea dragoste.

Uneori, fericirea se află la capătul lumii. Călătorești ca să ajungi la tine însăți. Ca să te descoperi.

Numărul 1 pe lista celor mai bine vândute cărți nonfiction a publicației New York Times.

Părerea mea:

N-am mai spus de mult timp asta, însă, oficial, e cartea mea preferată! Conține absolut tot ce-mi doresc să-mi ofere o carte, de la plăcerea de a o citi, până la acumularea unor informații esențiale, despre cultura a trei țări diferite.

Este prima carte pe care o citesc de la Elizabeth Gilbert, dar m-am îndrăgostit de modul ei de a relata întâmplările; pur și simplu te face să trăiești acțiunea și să fii acolo. Are un stil care te prinde încă de la primele pagini, deoarece nu este greoi, ba chiar e plin de simțul umorului și delicatețe.

Liz suferă în urma divorțului de soțul ei, drept pentru care pleacă într-o călătorie menită să  o calmeze, să o determine să se descopere atât pe ea, cât și pe marea ei dragoste. Așadar, călătorim cu sufletul și cu mintea alături de ea în Italia, India și Indonezia.

În Italia, Liz gustă cele mai bune mâncăruri, iar modul în care descrie toate acele bunătăți, pur și simplu te face să ai apă în gură. Nu mi s-a mai întâmplat ca o carte să-mi ofere acest lucru, să mă facă pur și simplu să simt chiar și mirosul și gustul mâncării apetisante.

Deși călătorind singură, de-a lungul peripeției își face o grămadă de prieteni, fiind o fire sociabilă. Descoperim astfel că este inteligentă și descurcăreață, reușind să comunice în mai multe limbi, fapt ce este de apreciat. Deoarece italiana i s-a părut dintotdeauna o limbă superbă, călătoria în Italia are drept scop și învățarea acestei limbi. Nu reușeste să vorbească așa cum și-ar fi dorit, însă se descurcă și învată pe zi ce trece câte un cuvânt nou. Însă, nu numai ea reține acele cuvinte, ci și noi. Cuvântul ei preferat și, ce-i drept, care mi-a plăcut și mie, este attraversiamo, care înseamnă printr-o traducere trasă de păr “să trecem dincolo, să traversăm”. Am tot pronunțat cuvântul ăsta și îmi place mult cum sună, parcă m-a făcut să văd frumusețea din această limbă și m-a determinat să vreau să învăț italiana. De asemenea, am mai descoperit cuvântul carina, care înseamnă drăguță. Mi-a plăcut mult cum sună, gândindu-mă la un crin, așa că n-am putut să trec cu vederea peste el.

Mă transformam într-unul dintre oamenii enervanți care spun mereu Ciao! Doar că eu încă și mai enervantă, pentru că de fiecare dată explicam și etimologia (să vă spun și vouă: e prescurtarea unei expresii folosite în Evul Mediu de venețieni pentru a-și saluta prietenii: Sono il suo schiavo! – adică Sunt sclavul tău”).

La un moment dat este ziua unui nou prieten din Italia și, în același timp, în America se sărbătorește Ziua Recunoștinței, așa că decid și ei să petreacă în acest mod. La un moment dat, după cum bine știți că presupune această sărbătoare, cei prezenți se țin de mâini și spun pentru ce sunt recunoscători. Această scenă mi-a plăcut în mod special, deși poate nu este una semnificativă, însă la masă erau atât italieni, cât și americani, chiar și o suedeză, așadar mi-a plăcut cum, deși de naționalități diferite, au reușit să se înțeleagă și să petreacă momente frumoase. Pentru mine a fost o scenă extrasă din vis.

Apoi călătorim în India, unde mi-a plăcut și mai mult. Liz merge într-un ashram unde meditează, încearcă să uite de toate problemele pe care le are și este într-o căutare spiritualăMi-a plăcut faptul că lui Liz i-a fost foarte greu să îndeplinească toate acele sarcini și anume să se trezească la 3 dimineața, să recite o rugăciune în sanscrită, care dura o oră jumate și care o enerva la culme și să stea chiar și 12 ore în aceeași poziție, neavând voie să se miște. Cum ea este o fire oarecum agitată, nu reușește să stea locului și să oprească firul gândurilor, pentru a se goli de orice energie negativă. Însă, când reușește să intre în acea stare de iluminare, parcă simțim și noi pace în sufletele noastre, transmițându-ne numai energii pozitive.

De-a lungul acestei părți, acumulăm o grămadă de informații despre cultura indiană, dar și câteva elemente de meditație și yoga, care pe mine m-au surprins. Așa că, o să vă las și vouă aici ce am extras eu, deși sunt destul de multe și lungi citatele, dar chiar merită parcurse:

În sanscrită, yoga se poate traduce prin unire. La originea cuvântului stă rădăcina yuj, care înseamnă a înjuga, deci presupune să te înhami la o anumită sarcină cu disciplina pe care o are o vită care trage plugul. Scopul yogăi e să descopere unirea dintre minte și corp, dintre individ și Dumnezeu, dintre gândurile noastre și sursa lor, dintre maestru și discipol, ba chiar dintre noi înșine și cei mai puțin flexibili decât noi.  

Un mare yoghin e oricine a atins starea permanentă de beatitudine iluminată. Un guru e un mare yoghin care poate transmite și celorlalți starea respectivă. Cuvântul guru e format din două silabe sanscrite. Prima înseamnă întuneric, cea de-a doua înseamnă lumină”. Ieșirea din întuneric și intrarea în lumină. Ceea ce vine de la maestru și se transmite adeptului se numește mantravirya: “puterea conștiinței iluminate. Deci la guru nu mergi pentru a primi lecții, ca la orice alt profesor, ci pentru a primi însăși starea lui de grație.  

În timpul plimbărilor noastre din ultima vreme, Tulsi și cu mine am vorbit foarte mult despre căsătorie. Va împlini în curând 18 ani, adică vârsta la care va fi considerată o fată de măritat în toată puterea cuvântului. Lucrurile se vor întâmpla în felul următor: după majorat, i se va cere să participe la nunțile din familie îmbrăcată în sari, semn că nu mai e o fetiță. O amma (“mătușă”) prietenoasă se va așeza lângă ea și va începe să-i pună întrebări, ca s-o cunoască mai bine: “Câți ani ai? Din ce familie vii? Ce meserie are taică-tu? La ce universitate te-ai înscris? Ce-ți place să faci? Când e ziua ta?Și după foarte puțină vreme, tatăl lui Tulsi va primi în cutia poștală un plic mare, cu fotografia nepotului femeii de la nuntă – care nepot studiază cibernetica în Delhi –, împreună cu astrograma băiatului, notele lui de la facultate și inevitabila întrebare: “I-ar face plăcere fiicei dumneavoastră să se mărite cu el?

Yoghinii susțin că în timpul vieții obișnuite a unui om cei mai mulți dintre noi pendulează între trei niveluri ale conștiinței starea de veghe, starea de vis sau starea de somn adânc, lipsit de vise. Dar mai există și un al patrulea nivel, care e martorul tuturor celorlalte și care le leagă între ele pe celelalte trei. E vorba de conștiința pură, de luciditatea inteligentă datorită căreia dimineața, după ce te trezești, îți poți aminti visele avute în timpul nopții. Erai adormit, nu mai știai ce se întâmplă cu tine, și totuși cineva îți supraveghea visele în timp ce tu dormeai. Cine era martorul respectiv? Și cine e cel care observă din afară gândurile și toată activitatea minții tale? Yoghinii spun că e chiar Dumnezeu. Și că, dacă reușești să intri în starea de conștiință-martor, poți simți tot timpul prezența lui Dumnezeu. Luciditatea constantă și experimentarea prezenței divine dinăuntrul tău pot să apară doar la al patrulea nivel de conștiință umană, numit turiya.

Apoi călătorim în Indonezia, unde o regăsim pe Liz așa cum era în America în vremea tinereții. Aici încearcă să găsească echlibrul din viața ei, dintre minte și suflet. Se duce la un vraci care o ajută cu acest lucru, iar ea, în schimb, îl învață engleza. Bătrânelul este amuzant, deoarece a rămas cu engleza lui știută de mult timp și, deși Liz îl învață mereu să facă diferența între “Mă bucur să vă întâlnesc și Mă bucur să vă cunosc”, el face mereu confuzia.

Aici, Liz o ajută și pe o femeie numita Wayan, care e tot vraci și care îi e foarte dragă, strângând bani și cumpărându-i teren pe care să-și facă o casă. Mi-a plăcut mult relația dintre ele două, femeia având o gândire tânără și dându-i tot felul de sfaturi. Astfel, ascultându-i îndemnurile, iese în oraș și are ocazia de a face cunoștință cu marea ei dragoste. Deși la început nu vrea să aibă o relație cu Felipe, cu timpul se lasă captivată de complimentele brazilianului. Relația dintre cei doi n-a fost una specială, însă nu s-a pus foarte mult accentul pe ea. Este și o continuare a cărții, numită Și am spus da. O poveste de iubire,  așa că acolo bănuiesc că ni se va clarifica acest aspect.

Am aflat și aici câteva informații despre cultura indoneziană:

În Bali există doar patru prenume pe care majoritatea localnicilor le dau copiilor, indiferent dacă sunt băieți sau fete. Prenumele în cauză sunt Wayan, Made, Nyoman și Ketut. Traduse, aceste nume înseamnă pur și simplu Primul, Al doilea, Al treilea și Al patrulea, indicând ordinea în care s-au născut copiii. Dacă ți se naște al cincilea copil, reiei ciclul prenumelor, astfel că bebelușul cu numărul cinci va avea un nume de genul “Wayan Al Doilea”. Și tot așa. Dacă ai gemeni, îi numești în funcție de ordinea în care s-au născut. Pentru că există practic doar patru prenume în Bali (castele superioare au o selecție proprie de nume), e foarte posibil (ba chiar destul de frecvent) ca doi soți să se numească amândoi Wayan. Urmând ca pe primul lor născut să-l numească – ați ghicit – tot Wayan...

Cuvântul paradis, care vine din persană, înseamnă la origine grădină înconjurată de ziduri”.

Balinezii nu-și lasă copiii să atingă pământul în primele șase luni de viață pentru că nou-născuții sunt considerați zei veniți direct din rai și nu se cuvine să lași un zeu să se târâie pe jos, printre mucuri de țigară și bucăți de unghii tăiate. Așa că, până la șase luni, copiii din Bali sunt purtați în brațe peste tot și adorați ca niște mici zeități. Dacă un copil moare înainte să împlinească șase luni, i se face o ceremonie special de incinerare și cenușa lui nu ajunge într-un cimitir obișnuit, pentru că ființa aceea n-a fost una omenească: a fost tot timpul un zeu. Dar dacă trece de șase luni, copilului i se organizează o ceremonie specială, în cursul căreia piciorușele lui ating pentru prima dată pământul și micuțul intră în rândurile rasei umane.


În timpul primei runde de binecuvântări, tatăl a fost cel care a ținut copilul în brațe; mama ținea o efigie a fetiței, adică o nucă de cocos înfășată în bebeluș. Nuca a fost binecuvântată și stropită cu apă sfințită exact ca un copil adevărat, după care a fost așezată pe pământ înainte ca piciorușele fetiței să atingă solul: în felul acesta erau păcăliți demonii, care aveau să atace falsul bebeluș și să lase copilul adevărat neatins.
  
Într-o cultură în care oamenii se mint unii pe ceilalți de zeci de ori pe zi, unde datul de țepe e în același timp sport național, artă, obișnuință și tactică de supraviețuire, să-i spui cuiva că e țepar este ceva cutremurător. În Europa altor vremuri, așa ceva ar fi echivalat cu o provocare la duel. 

Balinezii cred că fiecare dintre noi e însoțit la naștere de patru frați invizibili, care vin pe lume odată cu noi și ne protejează de-a lungul întregii vieți. Când copilul e în pântecul mamei, cei patru frați sunt și ei acolo – sub formă de placentă, lichid amniotic, cordon ombilical și substanța aceea gălbuie și alunecoasă care protejează pielea bebelușului înainte de naștere. Când se naște copilul, părinții strâng într-o nucă de cocos cât mai mult din toate aceste resturi ale travaliului; apoi îngroapă nuca de cocos în fața ușii de la intrarea în casă. Potrivit tradiției, nuca îngropată e lacul sacru de odihnă al celor patru frați nenăscuți, iar sălașul ei e îngrijit veșnic, asemenea unui altar. 

Am făcut o recenzie mai lungă decât de obicei, însă mi-a plăcut la nebunie cartea și am vrut să împărtășesc și cu voi informațiile pe care le-am acumulat și aspectele care mi-au făcut cu ochiul. Vă recomand cu drag cartea, dacă sunteți dispuși să vă descoperiți pe voi înșivă, să vă aventurați în Italia, India și Indonezia și să aveți parte de experiențe noi!

Vă urez lectură plăcută!

Citate:
  • Dumnezeu nu-ți trântește o ușă în nas fără să-ți deschidă o fereastră.
  • Viața ți-a fost dată; e datoria ta (și dreptul tău, ca ființă umană) să găsești frumusețea din viață, indiferent unde se ascunde ea.
  • “Când l-am întâlnit, David juca într-o piesă după una dintre nuvelele mele. Interpreta un personaj inventat de mine, chestie care deja spune mult. Așa se întâmplă mereu în cazurile de iubire disperată, nu? În astfel de cazuri, ne inventăm întotdeauna personajele jucate de partenerii noștri, le cerem să fie ce vrem noi să fie, apoi suferim când refuză să joace rolurile respective.

Rating:


Dacă vreți să comandați cartea, o găsiți aici, pe site-ul librăriei online Librex.ro

Un produs Blogger.